de Andra Păun

Albă-ca-zăpada
şi cei şapte pitici…. Mica sirenă…. Mai recentul Stăpân al Inelelor… Cu
toţii am ascultat cu sufletul la gură poveşti cu zâne… Dar înainte de a
fi izgonită în basme, această lume magică s-a aflat dintotdeauna
alături de noi, chiar aici. Orice legendă sau mit a fost mai întâi o
povestire populară, iar înainte de aceasta a fost un eveniment real (o
faptă eroică sau un eveniment istoric).
Şi atunci, ce se află la
originea unor scrieri precum cele din secolul al XVI-lea ca “Visul unei
nopţi de vară” a lui Shakespeare, “Regina zânelor” a lui Edmund Spencer
sau mai modernul “Peter Pan” al lui Sir James Mathew Barrie, în care
apare zânuţa Tinkerbell sau Clopoţica?
Pentru a înţelege aceasta,
trebuie să ne întoarcem şi mai mult în urmă, spunând că, potrivit
tuturor marilor tradiţii ale umanităţii, lumea noastră este alcatuită
din 5 elemente fundamentale, dintre care 4 (pământul, apa, focul şi
aerul) sunt manifestate, în timp ce al cincilea, eterul, este
nemanifestat, dar susţinându-le pe toate celelalte. Trebuie avut totuşi
grijă să nu confundăm aceste elemente cu materia fizică ce reprezintă
pământul, apa, focul şi aerul, aceste substanţe doar având unele
calităţi ale elementelor menţionate mai sus. Spre exemplu, materia
pământ este grea, relativ uscată, răcoroasă la atingere şi tinde să
formeze conglomerate. Aceste caracteristici aparţin elementului Pământ,
dar acesta se găseşte nu numai în sol, ci şi în tot ceea ce este greu,
uscat şi rece, cum ar fi metalele, cristalele sau lemnul (deşi lemnul
are în componenţa sa şi elementul Foc). De altfel, nicio substanţă nu
este alcătuită doar dintr-un singur element – cele 4 elemente sunt pure,
iar substanţele fizice cu acelaşi nume nu sunt.
Pământul este
rece şi uscat, Apa este rece şi umedă, Focul este fierbinte şi uscat,
Aerul este fierbinte şi umed. Focul şi Aerul au o tendinţă ascendentă,
Pământul şi Apa una descendentă. Focul şi Apa sunt antagoniste, aşa cum
sunt şi Aerul şi Pământul. În schimb, Focul şi Aerul se sustţin
reciproc, tot aşa ca şi Apa şi Pământul.
Fiecare element de acest
fel are o esenţă spirituală, care este dată de entităţi subtile sau
spirite ale naturii, elementali, aşa cum mai sunt ele numite (gnomi
pentru pământ, ondine pentru apă, salamandre pentru foc, silfe, elfi sau
zâne pentru aer). Aceste entităţi sunt alcătuite din substanţe eterice,
neputând fi distruse de substanţele grosiere cărora le corespund, fără a
fi totuşi nemuritoare. Ele permit fiinţelor umane să înţeleagă
realităţile aflate dincolo de percepţia lumii fizice imediate şi ajută
la menţinerea echilibrului naturii.
Legătura puternică ce exista
odinioară între oameni şi aceste entităţi subtile este pusă în evidenţă
şi de faptul că în Irlanda exista în vechime obiceiul de a se jura pe
elemente, cu alte cuvinte de a oferi elementele ca şi garant, un astfel
de jurământ fiind considerat unul foarte puternic, ce nu putea fi
încălcat. Cel mai folosit jurământ se făcea „pe Soare şi pe Lună, pe apă
şi aer, pe zi şi noapte, mare şi pământ”. De altfel, mitologia celtică
prezintă originea zânelor, în timp ce mitologia nordică explică originea
ordinii cosmice şi pe cea a gnomilor şi a elfilor.
Toate
tradiţiile atestă existenţa a nenumărate fiinţe subtile şi spirite ale
naturii, însă cea mai răspândită clasificare de acest fel a fost
realizată de către Paracelsus, un reputat medic din secolul al XVI-lea,
care era şi magician, un adevărat geniu al alchimiei şi astrologiei. El
este cel care a împărţit aceste entităţi subtile în funcţie de cele 4
elemente clasice, pământul, apa, focul şi aerul.
PĂMÂNTUL
Elementul
Pământ este cel mai adesea asociat cu Gnomii. Denumirea lor provine
atât de la “gnoma”, însemnând “cunoaştere”, cât şi de la “genomus”,
având semnificaţia de “locuitor al pământului”.
Gnomii sunt
asociaţi direcţiei cardinale Nord, anotimpului Toamna, precum şi tuturor
aspectelor ce ţin de pământ. Se crede chiar că însăşi stabilitatea
planetei Pământ este asigurată de către aceste fiinţe care, aşa cum
arată etimologia numelui lor, sunt adevaraţii posesori ai înţelepciunii
pământului. Ca simboluri ale pământului, gnomii conduc către
stabilitate, echilibru, înrădăcinarea şi fixarea experienţelor pe care
le trăim, dragostea şi protecţia faţă de natură; spirit practic,
prosperitate, cunoştinţe şi ceremonii sacre, fermitate şi demnitatea de a
fi. Ei fac parte din învelişul vital al planetei noastre, lucrând cu
esenţa mineralelor, pe care o întreţin şi o dezvoltă, fiind modelatori
ai Formelor.
De asemenea, gnomii pot fi puşi în legătură cu Geb,
zeul egiptean al Pământului, sau Kubera din mitologia hindusă,
protectorul metalelor preţioase, al diamantelor şi al tuturor bogăţiilor
adăpostite în pământ. Totodată, elementul pământ mai este asociat şi
zeităţilor Gaia, Rhea, Demetra, precum şi Pan sau Dionysos.
Gnomii
nu sunt omuleţii simpatici cu pălării ascuţite prezentaţi în
poveştirile populare. Ei au o natură mult mai concretă decât a altor
entităţi subtile, fiind foarte apropiaţi oamenilor, inclusiv în ceea ce
priveşte personalitatea lor. Ei locuiesc în mine, crevase, găuri în
pământ sau peşteri şi se poate lua legătura cu ei cel mai uşor în astfel
de peşteri.
Gnomii pot lua atât o înfăţişare masculină cât şi
una feminină. Atunci când se manifestă într-o formă umană, ei tind să
aibă părul închis la culoare, ochi căprui închis, ten măsliniu sau
uneori chiar mai închis, trup scurt şi îndesat, mâini şi picioare scurte
şi puternice, gura largă şi o voce profundă, cu un râs răsunător. Cu
toate acestea, atunci când venim în contact cu un gnom (sau cu orice alt
fel de entitate subtilă), cel mai probabil este că acesta nu-şi va
asuma o formă complet umană, păstrându-se cumva ocultat faţă de
simţurile noastre – spre exemplu putem să-l simţim sau să-l auzim, dar
nu îl vom vedea cu claritate.
În mod normal, ca şi entităţi
subtile care populează tărâmul elementelor, gnomii sunt invizibili
oamenilor obişnuiţi, putând fi zăriţi doar de către cei care au
capacitatea de clarviziune. Totuşi, dat fiind faptul că ei se află pe
primul nivel al tărâmului subtil, sunt suficient de aproape de lumea
fizică pentru a putea interacţiona cu ea. În mod tradiţional, gnomii
sunt protectorii comorilor ascunse în grotele subterane şi meşteri
pricepuţi, în special în ceea ce priveşte extragerea şi prelucrarea
metalelor, precum şi în făurirea armelor şi armurilor, ei stăpânind
procedee foarte avansate ce conferă proprietăţi aproape magice
obiectelor realizate de ei. Se spune chiar că toţi marii conducători sau
eroi, cum ar fi Arthur, Siegfried sau Tristan, aveau arme, scuturi şi
armuri lucrate de piticii subpământeni.
Conform credinţelor
populare, este destul de dificil ca o fiinţă umană să câştige încrederea
unui gnom, dar aceasta o dată câştigată, se leagă o prietenie profundă
şi puternică, ce nu mai poate fi pierdută decât atunci când ajutorul
acordat este folosit greşit sau când încrederea este trădată.
Unele
legende îi prezintă pe gnomi ca fiind conduşi de un rege pe nume Gob,
ceea ce le-a adus denumirea de goblin-i supuşilor săi. Goblin-ii sunt
spirite jucăuşe, care se “lipesc” de gospodării, în special de cele în
care se află copii. O dată mutaţi în acea gospodărie, ei vor ajuta la
treburile casei pe timpul nopţii şi se vor juca în timpul zilei alături
de copii, participând la educaţia lor, oferindu-le daruri atunci când
sunt cuminţi sau pedepsindu-i când sunt răi. Totuşi, dacă îi superi,
natura în general blândă a goblin-ilor poate deveni imprevizibilă, ei
putând fi sâcâitori. Îşi pot manifesta supărarea mutând mobila prin
casă, lovind în podele sau în pereţi sau făcând zgomot noaptea izbind
oalele şi cratiţele din bucătărie.
Alte studii fac o distincţie
între gnomi şi pitici, spunându-se că primii trăiesc în păduri, în timp
ce ultimii sunt cei care populează lumea subterană, săpând după bogăţii.
De asemenea, în munţii Franţei şi Elveţiei se spune că locuieşte o
specie minusculă de gnomi, numiti Barbegazi, care arată la fel ca
gnomii, dar au picioare mari, cu ajutorul cărora merg pe zăpadă, schiază
sau sapă tunele.
În general, se crede că gnomii au o pelerină cu
glugă, care îi face invizibili şi pot merge prin pământ la fel cum
oamenii merg pe suprafaţa sa. Totuşi, gnomii nu pot să iasă la lumina
soarelui, pentru că aceasta i-ar transforma în stane de piatră.
APA
Cel
mai frecvent, entităţile subtile asociate Apei sunt cunoscute sub
denumirea de Ondine, al căror nume provine de la “unda”, ce înseamnă
“val, undă”. În Scoţia secolului al XVIII-lea, ondinelor li se mai
spunea şi “furii ale apelor”, fără a fi însă temute, cum este cazul
altor furii.
Putând controla în mare parte cursul şi funcţia
elementului apă, ondinele sunt frecvent întâlnite jucându-se în spuma
valurilor mărilor şi oceanelor, dar şi în lacuri de munte sau în
mlaştini. Ele pot de asemenea să locuiască pe fundul oceanelor, în
peşteri de coral sau pe malurile lacurilor sau râurilor. Uneori, dacă
sunt mici de statură, ele pot să locuiască chiar şi sub frunzele de
nufăr. Unele ondine populează cascadele, altele ajută plantele care
cresc sub apă; fiecare fântână are o nimfă şi fiecare ocean are
oceanidele sale. Ele sunt considerate ca fiind fiicele titanului Ocean
(care a stăpânit mările înaintea lui Poseidon) şi ale soţiei sale
Tethys, fiind predominant benefice, ajutând marinarii şi pe cei care
călătoresc pe mare. Folclorul le asociază uneori cu regina Necksa, dar
şi cu alţi zei şi zeiţe, cum ar fi Neptun, Isis sau Diana.
Ondinele
nu doar există în apă, ci ele controlează şi forţele naturii ce sunt în
legătură cu mişcările apelor şi cu mareele. Totodată, ondinele se află
în umiditatea oricărei substanţe, precum şi în toate celelalte lichide,
având în grijă păstrarea purităţii Vieţii, transparenţa şi prospeţimea
ei.
De fapt, putem spune că ondinele sunt chiar o personificare a
apei, fiind guvernate de către Lună şi fiind asociate direcţiei
cardinale Vest şi anotimpului Primăvara. Ele sunt în legătură cu
emoţiile, creativitatea, frumuseţea, muzica şi arta, apa fiind
purificatoare, vindecătoare, hrănitoare, visătoare, paşnică şi
iubitoare.
Ondinele sunt fiinţe senzuale, mobile, graţioase, cu
emoţii foarte puternice. Ele preferă forma feminină, fiind adesea
descrise ca nişte tinere femei deosebit de frumoase ce apar goale în
faţa călătorilor. Atunci când îşi asumă o formă umană, ondinele au părul
lung şi închis la culoare, ce pare în permanenţă umed, au pielea foarte
palidă (cu aparenţă albăstruie), ochi închişi la culoare, trupuri
mlădioase şi mâini graţioase. Ele sunt mereu extrem de frumoase şi
seducătoare, deşi uneori pot părea puţin stranii sau nepământene,
atingerea lor este rece şi umedă, dar sunt mereu compasive şi pline de
dragoste, fiind cele mai seducătoare dintre entităţile asociate
elementelor, putând chiar influenţa starea emoţională a unei fiinţe
umane.
Ca orice entitate subtilă asociată unui element, ondinele
sunt perfect fuzionate cu elementul corespunzător lor (în acest caz,
apa), formând cu el o legătură energetică impenetrabilă şi practic
ducând de fapt chiar la formarea acelui element. O descoperire
ştiinţifică de dată mai recentă este legată de studiile lui Masaru Emoto
asupra apei. Acesta a arătat răspunsul apei la stimuli externi, cum ar
fi sugestiile şi emoţiile umane, demonstrând astfel că apa are nu numai
memorie, dar şi personalitate şi inteligenţă. În felul acesta s-a
ridicat o nouă întrebare şi anume: sunt oare ondinele cele care răspund
la stimuli şi creează acele magnifice cristale fotografiate de Emoto?
Tot
în legătură cu elementul apă se află şi sirenele, descrise ca nişte
fiinţe având jumătatea de sus a corpului sub forma unei femei de o
frumuseţe răpitoare, în timp ce restul corpului este asemănător cu cel
al unui peşte, terminându-se cu o coadă bifurcată. Benoit de Maillet le
considera ca fiind supravieţuitoarele unei rase de oameni primitivi,
localizate în Madagascar şi în Ţara de Foc, iar în Hawaii se mai
povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o
ţară aflată în mare, aproape de o insulă virgină. În afara acestor două
surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează faptul că
marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul închis
şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot hohote
vesele de râs.”
Pe tărâmurile locuite odinioară de celţi încă mai
circulă poveşti despre Selkie, femeile-focă ce ies uneori la mal, unde
îşi leapădă pieile de focă şi se transformă în femei de o frumuseţe
extraordinară, ce dansează nude pe plajă, noaptea. Legendele spun că
dacă vreun muritor vede o astfel de fiinţă şi îi ia pielea de focă, o
poate obliga să se căsătorească cu el. De aici se spune că orice focă
are un suflet uman, acest lucru fiind vizibil în ochii ei.
FOCUL
Entităţile
subtile care corespund Focului sunt Salamandrele, considerate ca fiind
cele mai puternice entităţi de acest fel. Ele nu numai că guvernează
elementul foc, dar îl şi alcătuiesc, spunându-se că nu poţi aprinde nici
măcar un chibrit fără prezenţa unei salamandre, aceste fiinţe fiind
cele care, tradiţional, se spune că l-au învăţat pe omul preistoric cum
să aprindă şi să folosească focul. Fără prezenţa lor căldura nu poate
exista (şi, deci, nici viaţa) în lume. Focul este însăşi Viaţa, Spiritul
înlănţuit în materie, singurul capabil de a o transforma, nu numai de a
o distruge, fiind una din puterile tainice ale zeilor.
Salamandrele
pot să apară sub diferite forme şi dimensiuni, cum ar fi de exemplu
nişte mici globuri de foc sau flăcări ce se mişcă prin aer sau la
suprafaţa apei. Vechii marinari le vedeau adesea în preajma pânzelor
corăbiilor lor atunci când călătoreau pe mare, având o formă globulară
şi le-au numit „Focul Sfântului Elmo”. Totuşi, cel mai adesea ele sunt
descrise ca nişte şopârle de vreo 25-30 cm sau chiar mai mari. Cu toate
acestea, nu există nicio legătură reală între aceste entităţi şi
amfibienii ce poartă tot numele de salamandre. Singura conexiune care ar
putea fi stabilită este aceea că salamandrele-amfibieni se adăposteau
adesea în trunchiurile umede ale copacilor, putând fi transportate odată
cu aceştia în casele sătenilor, iar în momentul în care buşteanul era
pus pe foc, în mod firesc ele fugeau, creând astfel iluzia că însuşi
focul le dădea naştere şi fiind în acest fel confundate cu entităţile
subtile cu acelaşi nume.
Salamandrele guvernează asupra
direcţiei cardinale Sud şi sunt în legătură cu anotimpul Iarna.
Conducătorul lor este Djin, o fiinţă înflăcărată, teribilă în aparenţă,
dar minunată, în timp ce alte zeităţi asociate salamandrelor sunt
Hestia, Marte sau Vulcan. Caracteristicile care sunt atribuite focului
se pot extinde şi asupra personalităţii salamandrelor, ele fiind
sălbatice, curajoase, impetuoase, pline de viaţă şi energie,
strălucitoare, cu emoţii extreme şi instabile, ceea ce le face să fie
foarte greu de controlat atunci când sunt invocate. Aşa cum focul este
într-o legătură subtilă cu energia voinţei, tot aşa şi salamandrele pot
avea opinii foarte puternice şi o voinţă enormă. Unele legende le
prezintă ca dormind în interiorul vulcanilor atunci când sunt multumiţe,
însă atunci când se înfurie şi vulcanii erup, limbile lor de lavă şi
foc şterg totul din calea lor. Se mai spune că salamandrele preferă să
doarmă în cenuşa caldă a focului din vatră, supărându-se dacă aceasta
este lăsată să se răcească, caz în care ele pot să stârnească un foc
care să se extindă şi în afara vetrei, deci un incendiu.
Salamandrele
preferă forma masculină şi atunci când iau o înfăţişare umană ele au
părul ondulat şi roşcat, tenul îmbujorat, ochi de chihlimbar, trupuri
suple şi active, atingere uscată şi fierbinte. Prin căldura pe care
corpul uman o păstrează, salamandrele pot controla emoţiile şi
temperamentul uman, această legătură putând fi sesizată atunci când se
spune despre cineva că “s-a aprins”, că “are un temperament vulcanic”
sau că “îi clocoteşte sângele în vene”.
AERUL
Spiritele
aerului sunt cel mai adesea numite Silfe sau Silfide (pornind de la
termenul „silphe”, care în greacă înseamnă „fluture”) şi, dintre toate
entităţile subtile, ele au frecvenţa vibratorie cea mai înaltă. Se spune
despre ele că trăiesc în vârful munţilor, iar pe cel mai înalt pisc din
lume trăieşte Paralda, care guvernează aceste entităţi, ele fiind
asociate direcţiei cardinale Est şi anotimpului Vara. Alte zeităţi
asociate sunt Atena, Danu sau Mercur.
Ele sunt descrise ca fiind
asemănătoare fiinţelor umane, dar având aripi cu pene ca ale păsărilor.
Silfele sunt active, pline de energie, rapide în mişcare şi vorbire,
curioase, inteligente, persuasive, dar uneori pot fi şi superficiale sau
batjocoritoare. Ele pot lua atât o formă masculină cât şi una feminină,
având totuşi o preferinţă pentru cea masculină. Deşi în mod normal sunt
descrise ca având un corp transparent, incomplet structurat, atunci
când îşi asumă o formă umană au o siluetă subţire, cu braţe şi picioare
lungi, nemusculoase şi feţe uşor ascuţite. Tenul lor este deschis la
culoare, au părul scurt, de obicei şaten deschis sau blond închis şi
ochii albaştri sau verzi. Atingerea lor este foarte „umană”. Sunt nişte
fiinţe frumoase, fără a avea însă senzualitatea ondinelor, ele fiind, de
asemenea, foarte detaşate. Silfele se află totodată în legătură cu tot
ce se află în corpul uman sub formă gazoasă şi cu sistemul nervos. Având
posibilitatea de a controla undele sonore, ele îşi pot folosi vocea ca o
adevarată armă. Totodată, se spune despre vocea lor că, după cea a
sirenelor, este cea mai frumoasa voce.
Aceste entităţi se ocupă
de Corpul Mental al universului, creând inteligenţa tuturor fiinţelor,
păstrând puritatea vieţii şi ajutându-i pe oameni să primească
inspiraţia creatoare. Se spune despre ele că au acces nu numai la
informaţiile din orice bibliotecă existentă, dar şi din cele nepământene
sau care au fost distruse în trecut, iar acum mai există doar în
tărâmul astral (sub forma înregistrărilor akashice). Activitatea lor mai
cuprinde şi formarea norilor, suflul vânturilor, căderea ploii şi
formarea zăpezii. În folclor se spune că dacă ascultăm cu multă atenţie,
le putem auzi în vântul care suflă prin peşteri.
Totodată,
silfele sunt răspunzătoare de creşterea şi maturizarea tuturor plantelor
şi ghidează fiinţele umane pe calea spirituală. S-a mai spus că Muzele
Greciei Antice erau de fapt silfe sub formă umană, ele fiind atrase în
special de poeţi şi artişti, pe care îi influenţează şi îi inspiră,
inducându-le viziunea frumuseţii spirituale, aerul semnificând şi
inspiraţie, prospeţime şi libertate.
Un loc aparte în categoria
entităţilor subtile ale aerului este ocupat de elfi. Consideraţi ca
fiind la origine o rasă de zei ai naturii şi ai fertilităţii, se credea
chiar că unii oameni merituoşi pot deveni elfi după moarte. După unii
cercetători, ei sunt fie de înălţimea unui om obişnuit, fie foarte mici
de statură, nu îmbătrânesc niciodată, deşi nu sunt nemuritori şi sunt
înfăţişaţi ca femei şi barbaţi tineri, deosebit de frumoşi. Aflaţi în
legătură cu lumea de la suprafaţă, cu soarele, lumina şi focul creator
al vieţii, elfii sunt înzestraţi cu clarviziune şi sunt atât războinici
redutabili cât şi artişti talentaţi, în special în muzică. De asemenea,
există o grupă aparte de elfi, aşa-numiţii elfi negri sau nibelungii,
care în mitologia germană sunt confundaţi cu piticii. Aceştia sunt
fierari pricepuţi, cunoscători ai artei transmutării şi prelucrării
metalelor.
Totuşi, cel mai frecvent este întâlnită varianta în
care elfii se manifestă sub forma unor femei strălucitor de frumoase,
care vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că ele pot fi
văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile lor lasă în iarbă urme
circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Se
spune ca dacă un om priveşte dansul lor, timpul se comprimă atât de mult
încât anii devin ore.
Tot printre entităţile subtile aflate în
legătură cu aerul se numără şi zânele. Ele sunt considerate a fi vechii
locuitori ai Irlandei, numiţi odinioară „Tuatha de Dannas” sau „oamenii
zeiţei Dana”, care o dată cu venirea celţilor pe acele teritorii s-au
retras în munţi şi coline, protejându-se de oameni prin crearea unui
adevărat „câmp de invizibilitate”. Astfel, ele doar s-au ocultat, fără a
se retrage complet din lumea fizică, putându-se lăsa zărite cu usurinţă
atunci când doresc aceasta. Există numeroase mărturii despre
convieţuiri între oameni şi zâne, în special în zona Irlandei şi a
Islandei.
Zânele pot avea multiple dimensiuni şi înfăţişări, fiind
însă în general foarte mici şi având aripi ca de libelulă sau de
fluture. Ele au grijă de animale şi de plante, şi nu există nici măcar o
floare sau un fir de iarbă lângă care să nu se afle o zână care să-l
protejeze.
Pe lângă aceste patru elemente fundamentale, în legătură
cu care se află entităţile descrise până acum, mai există şi un
aşa-numit “al cincilea element”, chintesenţa lor, care este Eterul,
Spiritul sau Lumina. Spiritele Eterului ne vorbesc, ne inspiră şi ne
modelează sufletele. Ele pot fi simbolizate de parfumul emanat de
fiinţele pe lângă care trecem sau de mirosurile naturii: mirosul unei
pajişti cosite, al unei stânci, al cărbunelui, al prafului de pe drumul
udat, al pământului reavăn. Miresmele Naturii, în special ale florilor,
au un rost precis în cadrul existenţei umane: ne amintesc de lumea
divină şi accelerează procesul de vindecare.
În afară de aceste
entităţi, să spunem „clasice”, şi care sunt cunoscute într-o mai mare
măsură, există în jurul nostru o serie de alte entităţi subtile şi
spirite ale naturii care nu sunt atât de populare, nefiind însă mai
puţin reale.

Printre
acestea se numără şi aşa-numitul „Om verde” sau Regent al pădurii, care
este un spirit elementar foarte puternic şi iubitor, care veghează
asupra spiritelor copacilor, spirite pe care le putem vedea, dacă avem
mintea şi inima deschise, întipărite în nodurile şi scoarţa copacilor.
Copacii au fost dintotdeauna asociaţi cu spiritualitatea, cu divinaţia
şi cu vindecarea. Vechii druizi erau cunoscuţi ca „oameni cunoscători ai
copacilor”. Ei îşi obţineau înţelepciunea de la stejari. Se spune că
sistemul lor de scriere în piatră, cu rune, se baza pe simboluri pe care
le-au primit de la copaci, iar ceremoniile şi le ţineau în crânguri,
pentru a fi cât mai aproape de ei. De asemenea, Socrate considera
stejarii ca fiind oracole ce puteau să prezică viitorul şi să dezvăluie
alte informaţii importante.
Alţi copaci consideraţi sacri şi
simboluri ale zeităţilor sunt salcia (folosită la început pentru
vindecare, prin obţinerea aspirinei din coaja sa), pinul (al cărui ulei
alină durerile şi care este asociat sărbătorilor de Crăciun şi Yule (o
sărbătoare precreştină a popoarelor germanice), măslinul (simbol al
iertării şi păcii) şi laurul (din care se făceau cununile cu care erau
cinstiţi eroii, pentru a fi asemuiţi zeilor).
Spiritele
copacilor sunt sufletul şi spiritul care sălăşluiesc în fiecare copac,
la fel cum sufletul şi spiritul sălăşluiesc şi în corpul unei fiinţe
umane. Fiecare spirit al unui copac are o personalitate diferită, cu
trăsături specifice şi gusturi personale şi ne ajută să dezvoltăm o
legătură mai profundă cu natura şi mai mult respect faţă de ea.
Alte entităţi subtile care pot fi regăsite în natură sunt:
-
Spiriduşii
– spirite elementale, de mărimea unui copil, fără aripi, originari din
Irlanda; sunt foarte săritori faţă de oameni, pe care îi respectă, deşi
uneori pot fi „puşi pe şotii”, fără a fi însă răuvoitori. Sunt fiinţe
iubitoare de muzică, vesele şi au grijă de mediu; deoarece sunt mari şi
apropiaţi de densitatea Pământului, spiriduşii sunt printre spiritele
elementale cele mai uşor de văzut cu ochii fizici, în special dacă
vizitaţi zonele rurale din Irlanda.
-
Walkyriile
– considerate ca fiind „războinicele lui Odin” în mitologia scandinavă,
călătoreau pe nori, aveau fulgere drept arme şi conduceau războinicii
morţi în luptă spre Walhalla; ele puteau coborî pe Pământ sub forma unor
lebede, lepădându-şi penele şi devenind femei foarte frumoase pentru a
se putea scălda în apa lacurilor.
-
Nagaşii –
sunt protectori ai mediului înconjurător, în tradiţia budistă. Sunt
descrişi ca fiind jumătate om şi jumătate şarpe, cu trăsături
asemănătoare unei fetiţe frumoase de 8 ani, cu pielea fină şi albă, păr
strălucitor, fin ca mătasea, urechi rozalii lungi şi subţiri şi ochi de
un albastru închis strălucitor.
-
Nimfele, naiadele şi nereidele
– sunt frumoasele zâne ale naturii, cu chip de femeie, care veghează
asupra apelor (nimfele apelor) şi pădurilor (nimfele pădurilor), cărora
le plac petrecerile, cântecele, dansurile şi iubirea romantică; naiadele
guvernează apele dulci, în timp ce nereidele au în grijă apele mărilor
şi oceanelor.
-
Tritonii – sunt spirite
elementale asemănătoare sirenelor, care sălăşluiesc în oceane, mări şi
lacuri, cu partea superioară a corpului şi cu chipul bărbătesc, în timp
ce jumătatea inferioară este alcătuită dintr-un corp de peşte, cu coadă.
Aceste fiinţe, la fel ca şi sirenele, îi ajută pe oamenii care au grijă
de mări şi de oceane şi de creaturile care vieţuiesc în ele.
-
Devaşii
– aceste entităţi minuscule apar adeseori ca sfere sau ca lumini
colorate în fotografiile făcute în natură; devaşii asistă toate
fiinţele, inclusiv animalele şi oamenii, distribuind forţele naturii
fiecărui regn sau specie în parte, ei deţinând cheia evoluţiei în cadrul
oricărei fiinţe.
-
Driadele – o altă denumire pentru spiritele copacilor sau pentru oamenii-copaci; aceste fiinţe sunt spiritele forţei vitale a copacilor.
-
Menehunele – sunt spirite cu înfăţişare umană, de dimensiuni mici, fără aripi, care sălăşluiesc în Insulele Polineziene şi în Hawaii.
-
Sidhele
– este un cuvânt de origine galică, dar care derivă din limba hindi,
unde avea sensul de „forţă care controlează elementele”; astăzi sunt
definite ca „omuleţi” ai movilelor şi dealurilor cu zâne.
-
Pixii
– sunt spirite elementare înalte, slabe, cu părul scurt şi cu aripi,
cărora le place să ajute plantele să crească, folosind „pulberea magică
pixi” sau „praful de zâne”; sunt fiinţe plăcute, prietenoase şi jucăuşe.
Ca
o concluzie, este bine să conştientizăm că niciodată nu suntem de fapt
singuri, ci ne aflăm mereu în preajma a numeroase fiinţe subtile
minunate, care sunt gata în orice clipă să ne susţină şi să ne ajute,
căci, aşa după cum se spune în Talmud, „Fiecare fir de iarbă are un
înger (sau spirit al naturii) care se apleacă asupra lui şi îi spune
«Creşte! Creşte! »”