Când vă schimbați tiparele de gândire vă schimbați experiențele de viață

20 Ianuarie 2013 prin John Smallman

Conștientizarea unității omenirii crește cu rapiditate pe măsură ce din ce în ce mai mulți oameni  se reunesc în grupuri sociale pentru a se ajuta unii pe ceilalți și pentru a dezvolta noi modalități de interacțiune, de împărtășire a ideilor și încep proiecte creative care să fie în beneficiul tuturor celor implicați. Cum toți sunteți una, este absolut imposibil să nu afectați întreaga umanitate cu fiecare gând, cuvânt sau acțiune în care vă implicați. Acest lucru este adeseori puțin probabil să fie în mod direct evident pentru voi deoarece efectul pe care voi îl aveți s-ar putea să nu apară la nivel local ci în cu totul o altă parte a lumii, așa că trebuie să înțelegeți că absolut în orice vă angajați sub orice formă are consecințe pe termen lung. Prin urmare, responsabilitățile pe care toți le avem de a fi iubitori, buni, generoși, plini de compasiune și iertători în orice situație,
trebuie să fie înțelese și respectate.

Cu alte cuvinte, dacă vă simțiți victima unui rău care voi credeți că v-a fost făcut – indiferent dacă percepția voastră este validă sau invalidă – și vă imaginați că făptuitorul este acuzat, judecat și pedepsit, atunci voi proiectați un val de energie negativă și de separare care îi influențează în mod negativ pe ceilalți. Efectiv, voi creați un val de energie de dizarmonie, de perturbare și frică ce curge dinspre voi și se combină cu alte valurile similare de energie negativă, proiectate de alții, care pot fi mai puternice sau mai slabe decât ale voastre, în funcție de puterea de concentrare și de intenția cu care ele au fost proiectate, dar care combinate pot și fac daune de  nedescris umanității. Și, binențeles, dacă susțineți și proiectați acest tip de energie spre exterior, voi efectiv invitați acest tip de energie înapoi în propriul vostru câmp energetic. Acest fapt vă întărește
sentimentul că ați fost nedreptățiți și vă intensifică sentimentul că ați fost tratați incorect sau nedrept, astfel subminând, atenuând sau dizolvând orice sentiment de fericire sau satisfacție personală pe care ați spera să le experimentați.

Este esențial să vă examinați cu grijă și atenție gândurile, identificându- le cu claritate pe cele în care doriți să vă angajați, spre deosebire de cele pe care doar doriți să le observați cum trec prin câmpul vostru de conștientizare. De fapt, voi în permanență faceți alegeri dacă să vă angajați în acele gânduri sau să le lăsați să treacă, dar pentru majoritatea dintre voi acele decizii au devenit aproape un automatism și se bazează pe alegerile pe care le-ați făcut cu mult timp în urmă și pe care nu le-ați mai reevaluat niciodată.

A fi conștienți de tiparele gândurilor voastre vă dă posibilitatea schimbării lor, iar atunci când vă schimbați tiparele voastre de gândire, voi vă schimbați experiențele voastre de viață. Intenția de a vă implica numai într-un mod iubitor și de a susține numai gândurile care sunt în aliniere cu această intenție, vă va duce într-un loc interior unde nu veți mai observa acele gânduri care nu sunt în aliniere cu această intenție și unde ele nu vor mai avea puterea să vă tulbure starea voastră naturală de pace.

Totul se rezumă la binecunoscuta zicală: ”Dacă nu poți spune ceva frumos despre cineva, atunci mai bine taci”, deoarece a gândi și a exprima gânduri lipsite de iubire instituie o cale, un canal prin care pot călători cu o ușurință crescută gânduri similare, iar acesta ar putea foarte bine să devină un obicei inconștient, în timp ce susținerea intenției de a gândi și exprima doar gânduri pline de iubire instituie o cale sau un canal prin care iubirea poate curge liber, ajutând la dizolvarea și la dispersarea oricăror gânduri care nu sunt în aliniere cu ea.

Când vă treziți la starea conștienței depline, gândurile nu vor mai curge prin voi nevăzute sau nerecunoscute, creând situații sau evenimente neașteptate pentru care s-ar părea că nu aveți nici o responsabilitate, așa cum frecvent se întâmplă în starea voastră de netrezire. Ca ființe pe deplin conștiente gândurile voastre vor fi în permanență sub controlul vostru direct, oferind și creând exact ceea ce voi intenționați.

O parte foarte importantă din evoluția voastră spirituală, în timp ce vă îndreptați spre trezire, este să învățați să fiți întotdeauna conștienți de gândurile pe care le aveți în minte și de intenția cu care le susțineți
astfel încât să încetați să mai produceți situații sau evenimente neașteptate sau nedorite care par aleatorii și în totalitate dincolo de sfera voastră de influență. Sfera voastră de influență este infinită pentru că voi sunteți ființe divine de o imensă putere, doar că în starea voastră de netrezire voi sunteți în cea mai mare parte inconștienți de acest lucru.

Cu noile și mult mai puternicele energii ale Iubirii care învăluie planeta, voi sunteți acum încurajați sub forma intuițiilor intuitive să vă schimbați tiparele voastre de gândire și să le aduceți tot mai aproape de alinierea cu cele ale Tatălui vostru. Cu toate acestea, partea voastră egotică încearcă încă să vă convingă că, deși este bine pentru Dumnezeu să fie înfinit iubitor, în lumea reală în care vă duceți existența, acest lucru nu este realist pentru că alții vor profita de voi în mod constant dacă demonstrați o astfel de naivitate.

Această atitudine de neîncredere nu a fost de folos omenirii – neîncrederea, necinstea, trădarea și conflictul rămân endemice în ciuda determinării voastre de a nu fi luați drept proști – iar energiile divine care inundă acum planeta sunt pentru a vă ajuta să vă găsiți curajul și determinarea de a schimba lumea prin Iubire, singurul mod în care ea poate fi schimbată. Dacă așteptați ca alții să o schimbe, acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Voi aveți în voi, strălucind din ce în ce mai puternic, flacăra Iubirii divine pe care Tatăl vostru a pus-o acolo în momentul în care v-a creat. Exprimați – O, demostrați – O, împărtășiți – O și dizolvați iluzia în care v-ați ascuns atât de multă vreme hrănind frica că sunteți nedemni de ceea ce este esențiala, inalterabila și inalienabila voastră natură divină.

Iubirea este natura voastră eternă; nu O puteți pierde și nici nu puteți renunța la Ea pentru că Ea este ceea ce voi sunteți. Eliberați-vă de fricile voastre, acceptați-vă divinitatea așa cum Tatăl vostru v-a încurajat întotdeauna să o faceți; și redescoperiți minunea și bucuria pe care ați fost creați să o experimentați. Dacă vă implicați în lume numai cu Iubire, voi o puteți schimba pentru că în acest fel veți fi pe deplin susținuți de Dumnezeu, și, după cum bine știți, ” Cu Dumnezeu, orice este posibil!”

Fratele vostru iubitor, Isus

Traducere Monica Poka

http://johnsmallman 2.wordpress. com/2013/ 01/20/when- you-change- your-thought- patterns- you-change- your-life- experiences/

Ce este un guru_concepţii greşite despre guru_Mooji

Indrazneste

Indrazneste sa te descoperi! Sa descoperi ce vrei, ceea ce nu vrei. Indrazneste sa-ti creezi scopuri realiste si motivante. Indrazneste sa te lasi indrumat de inima, dar constient! Indrazneste sa te descoperi si sa te imbogatesti, sa te ratacesti ca sa te poti intoarce acasa!

  Indrazneste sa incerci experiente noi, sa descoperi lucruri noi! Sa-ti gasesti linistea interioara, incredere in sine, iubirea in tine de care ai atat de mult nevoie!

  Indrazneste sa descoperi si sa te pui fata in fata cu ceea ce gandesti, cu ceea ce simti, cu ceea ce crezi, cu modul in care te comporti cu tine si cu cei din jurul tau.

  Nimic nu este dificil. Trebuie doar sa indraznesti, sa-ti dai masca jos, sa-ti deschizi ochii, sa-ti deschizi  inima si sa incepi sa descoperi...

  Nu-i nimic daca faci greseli. Incearca iar, iar si iar si nu uita: ''Cine nu greseste niciodata nu se poate bucura atunci cand actioneaza corect''. Gresete, dar nu gresi fata de tine! Si nu te condamna! Condamna-ti greselile, dar tu te condamna pe tine! Lasa-te condus de inima, dar nu-ti piere demnitatea, nu te pierde din vedere si nu-ti abandona scopul. 

  Iubeste-te! Noi suntem iubire! Iubirea este respiratie, iar cum respiratia este viata trupului, iubirea este viata sufletului.

   Iubirea iti deschide orizontul. Tu esti o floare! Lasa iubirea, sa-ti deschida petalele si sa-ti imprastie parfumul cu adierea ei. Urmeaza-ti intuitia! Intuitia este absoluta, neconditionata si ea vede imediat despre ce este vorba.

  Nu uita: TU esti cel care conteaza! Totul porneste de la tine insuti! Indrazneste sa te descoperi, sa te iubesti si sa-ti imprastii parfumul!

 

http://shaktiatman.blogspot.ro/2011/10/indrazneste.html 

Cum privesti lumea?

Neputinta

Daca ai curajul sa urmezi ceea ce esti (e)asa cum esti (e) .. stiind ca asta e singurul bine care exista si ti-l poti face.. ai facut un mare pas. A crede ca pe langa ceea ce este (intuiesti, vezi) exista si alternative (altceva ce poti face sau urma... ) inseamna a crede ca nu esti. (ca nu ai, ca nu poti, etc.)

Cand cauti sa poti alternative la ce este.. deja,asa cum e..  de fapt cauti sa nu poti. Insasi cautarea unei alternative e cautarea neputintei. Neputinta care ne arata ca.. nu putem schimba ceea ce este daramite sa facem altceva decat ce este.. insa putem sa recunoastem ce este.. si in recunoastere gasim pace, solutia ravnita, claritate si... smerenie . Viziunea noastra despre lume ("realitate") poate sa fie in contradictie cu ce este/se intampla la un moment dat..  si astfel incepem sa 'blamam' viata ca nu e asa cum e sau ar trebui.. insa in acest caz cea mai buna solutie e sa.. ne mai uitam odata, mai atenti, dincolo de filtrul pus lumii. Evident, aici exista o potentiala capcana.. si anume aceea de a crea alt  filtru care se da drept "viziunea reala" a lumii .. filtru care iarasi contine ce cunoastem, ce ni s-a spus, ce ne asteptam, ce credem, etc. Daca smerenie, liniste, pace, regasire nu exista in ceea ce recunoastem/vedem .. ceea ce vedem nu e clar. Ceea ce este , viata, nu ne poate da mai putin .. decat meritam dar nici mai mult. Evident, mai putin ne-ar nemultumi, mai mult ne-ar strivi.

Asadar, nu pot sa fiu, altfel decat sunt deja. Iar incercand o alternativa la ce sunt, sa fiu altfel, sa implinesc idealuri, dorinte, actiuni care nu ma reprezinta ca ceea ce sunt cu adevarat .. este absurd. De ce? Ce este, asa cum e, contine tot. Trecut, prezent, viitor si un infinit potential. O alternativa la ce este ar inseamna o alternativa la toate astea, inclusiv la ... orice posibila 'alternativa', caci orice alternativa poate exista doar in cadrul a si in deplin acord cu ce este cu adevarat. Altfel zis, alternativele nu sunt la 'ce e' ci la forma care exista in campul lui "ce e sau ce sunt" .. si care exprima asta. Putem sa ne vopsim parul dar nu putem sa ne schimbam capul, decat daca abandonam corpul complet.  Putem sa.. schimbam partenerii dar nu putem schimba relatia. Relatia (prezenta in noi) daca o ignoram, o vom proiecta in continuare asupra tuturor in aceeasi maniera in care am facut-o si pana atunci, intrebandu-ne iar de ce nu merge, sau "unde gresim".

Putem sa fim asa cum suntem .. si nu putem deloc sa fim altfel, oricat de mult am incerca.. Fie ca incercam toata viata. Si nu spun ca trebuie sa fim ci ca e suficient sa nu mai incercam sa fim altfel, caci.. suntem "deja". Singura "problema" este ideea prin filtrul careia ne uitam la noi , doar aceea poate fi incompleta.

Exemplu: daca ne vedem neluminosi, neputinciosi, pur si simplu ne uitam printr-un filtru al neputintei, a lipsei de lumina.

Chestia este ca nu e o idee care sa ne tina.. ci faptul ca ne uitam prin ideea respectiva la ce este.. si astfel, credem ca ce vedem prin acest filtru este justificat sau "real" ..  exemplu:

Uitandu-ma prin neputinta voi vedea neputinta.. exact acolo unde chiar pot! :)

 

http://atonewiththeearth.blogspot.ro/2013/01/neputinta.html 

2.Poarta sacra a Inimii. Judecata sau Acceptare

‎

Deschiderea inimii, a coborâ în inimă, a privi cu ochii inimii, a simţi cu inima… Rugăciunea inimii, meditaţia inimii, respiraţia inimii… Cine dintre noi au auzit aceste sintagme şi câţi dintre noi au simţit cumva, că în spatele lor se ascunde un adevăr misterios care merită a fi aflat? Ceva important fără îndoială, dacă ar fi să ne luăm după tresărirea interioară. Câţi dintre noi nu s-au întrebat, la nivelul minţii, cum vine asta, „a-ţi coborâ mintea în inimă”, sau a o „deschide”? Şi câţi dintre noi nu au privit la un moment dat în interior cu speranţă, pentru ca apoi să-şi ridice ochii şi să-şi spună cu dezamăgire „eu nu simt nimic”?
Ce este această fabuloasă poartă interioară a inimii pe care o pomenesc cele mai străvechi scrieri mistice ale umanităţii, vechi de mii de ani? Şi mai ales, care este drumul acela ce duce la trăirea iubirii mistice, a iubirii divine, cea care schimbă totul? Marii maeştri mistici ale căror trăiri au dus la scrierea cărţilor sfinte, maeştrii Vedelor, Khrishna, Budha, Isus, Zoroastru, toţi aceştia au vorbit despre această poartă magică a fiinţei, dincolo de care se află percepţia Adevărului, a adevăratei naturi a Creaţiei. Din nefericire însă, deşi ei au fost aceia ale căror trăiri au stat la baza fondării unor doctrine mistice fundamentale, nu ei înşişi au scris cărţile, ci epigonii lor, discipolii lor, uneori la sute de ani după ce ei trecuseră pe partea cealaltă a vălului. Ei trăiseră Revelaţia. Dar cărţile reluau doar informaţie. Ei o trăiseră, dar în urma lor nu mai rămăsese decât dogma. Trăirea vie fusese deja înlocuită cu texte, reguli şi ritualuri uneori goale de orice conţinut. Aceasta este povestea majorităţii tradiţiilor spirituale ale lumii care, în ultimă instanţă, continuau să vorbească despre marea poartă a inimii în termenii de „trebuie să…”. Dar cum? Căci orice abordare ce urmează paşii unei proceduri, unui ritual, orice încercare de a repeta anumite mantre, rugăciuni, mudre, posturi, orice încercare de a repeta experienţele maeştrilor degenera în cele din urmă în formă goală. Oamenii continuau să repete procedurile sacre în speranţa că într-o bună zi vor trăi o revelaţie asemenea maestrului. Şi uneori acest lucru se întâmpla. Dar rar şi incomplet. Iar acest lucru se datora mai curând unor iluminări spontane, ce nu păreau să aibă legătură cu ritualurile în sine. Iar descoperirile acestor oameni, atunci când reuşeau să expansioneze în stări largi de conştiinţă, anulau textele cărţilor sacre. Căci trăirea directă şi subiectivă a Adevărului tinde întotdeauna să anuleze adevărul parţial povestit de alţii. Astfel, în mod paradoxal, cei care au trăit Revelaţia în cadrul unor instituţii de credinţă, au fost de multe ori excluşi pentru că Adevărul lor trăit era diferit de cel al cărţilor. Acest lucru s-a petrecut pretutindeni unde Revelaţia a fost înlocuită cu dogma. Însă, un lucru a fost mereu comun tuturor misticilor care au reuşit să depăşească barierele trupului fizic pentru a percepe realitatea transcendentă: toţi au afirmat că marea poartă de trecere este Inima. Acest lucru este comun tuturor culturilor, din toate timpurile şi de pe toate continentele, în sisteme de credinţă organizate sau în sisteme libere, precum cele şamanice.
Şi încă ceva important: această poartă a fost întotdeauna una interioară.
O veste buna pentru toţi exploratorii conştiinţei, pentru toţi căutătorii de sine, pentru toţi căutătorii de spiritualitate: nu mai este nevoie să depăşim barierele trupului fizic pentru a experimenta niveluri mai complete de conştiinţă, nu mai este nevoie de proceduri complicate, de ritualuri, de anularea dimensiunii fizice pentru a călători în conştiinţă. Nivelul de conştiinţă al umanităţii s-a schimbat. Dimensiunea noastră densă, încarnată, pur şi simplu s-a apropiat ca frecvenţă de vibraţie de dimensiunile noastre „spirituale”, asfel încât nu mai este nevoie să ne părăsim corpul pentru a avea acces la esenţe. Totul se petrece în corp şi împreună cu corpul care devine, cu adevărat o poartă de trecere. Integrarea dimensiunilor dense şi a celor subtile se află într-un stadiu deja suficient de avansat încât oricine să poată experimenta direct propria realitate completă. Cu adevărat „spiritualitatea” şi lumea încarnată devin una, părţi ale aceluiaşi întreg.
Povestea Sufletului
Am scris în mai multe rânduri despre arhitectura interioară a fiinţei şi despre felul în care dimensiunea noastră subtilă, spirituală, pe care de multe ori o numim Suflet, se desparte în două pentru această uluitoare experienţă a încarnării. O parte, cea mai subtilă, cea mai rafinată, care nu poate suporta nivelurile joase de vibraţie ale materiei, rămâne în „afară”, într-o dimensiune „spirituală”. Cealaltă parte, pe care o puteţi imagina ca pe un pachet de frecvenţe mai joase, este partea care coboară în densitate, în încarnare, în corp. Este partea care va constitui aspectul noastru uman. Partea care intră în marele joc al iluziei, în maya. Este partea care uită de unde a venit, cine este, şi care experimentează jocul umanităţii. Este partea care joacă toate rolurile umane şi a cărei experienţă se acumulează, pe căi misterioase, în jumătatea noastră spirituală, „Sufletul”. Identificarea cu nivelurile materiale durează de foarte mult timp, iar scopul acestei identificări este a învăţa cum să administreze această lume densă, în care energia are o uriaşă inerţie. Cu alte cuvinte, divinitatea noastră, cea care a creat densitatea, îşi experimentează propria creaţie. Coboară în propria creaţie şi o locuieşte. Căci nu „cunoaştem” decât ceea ce trăim noi înşine.
Experienţa aceasta a condus, într-un timp foarte lung, la ceea ce trăim acum: un timp în care „jumătăţile” noastre, cea spirituală şi cea materială, densă, se reunifică. Experienţa dualităţii se termină, iar reîntâlnirea între cele două jumătăţi ale noastre este pe cale să se producă, la nivel individual şi la nivel colectiv. Lunga noastră călătorie ne-a transformat. Nu vom mai fi niciodată cei care am fost, ci cu mult mai mult, căci orice călătorie este o iniţiere şi o transformare. Am învăţat să aducem spiritul nostru, pe care atât de mult timp l-am considerat o entitate exterioară, dumnezeu, am învăţat să-l aducem înăuntru şi să-l recunoaştem. Să ne recunoaştem pe noi înşine în toate aspectele noastre, inclusiv cel divin, spiritual.
Marii maeştri au deschis acest drum al reamintirii a cine suntem. Experienţele lor, revelaţiile lor, cele care au fondat religii, au fost experienţe ale propriei lor divinităţi. Mesajul lor a fost întotdeauna „eu sunt dumnezeu, şi tu eşti dumnezeu”. (Din nefericire, partea a doua a mesajului a cam căzut la cenzura instituţiilor de credinţă care-şi vedeau ameninţată puterea.) Iar acum, seminţele lor dau roade. Umanitatea îşi aminteşte cine este cu adevărat. O specie spirituală extraordinară care a avut curajul să coboare în materie, să uite cine este, pentru a se redescoperi pe sine într-o nouă dimensiune.
Nivelurile de conştiinţă sunt niveluri de experienţă
Sufletul coborât în densitatea corporală experimentează realitatea pe diferite niveluri despre care am mai vorbit pe Călătoria Inimii. Nivelul cel mai bazic, la care umanitatea a stat o perioadă de timp imensă, este cel al identificării complete cu corpul. Este nivelul separării totale de realităţile transcendente. Nivelul în care credem că suntem doar trupul nostru şi că vom dispărea odată cu el. La acest nivel, partea de suflet încarnată trăieşte complet iluzia morţii. Este cel mai bazic nivel de experienţă umană. Dualitatea viaţă-moarte articulează această realitate.
Al doilea nivel de experienţă, izvorât din primul, sau al doilea grad al iluziei, este cel al dualităţii plăcere-durere. Acceptăm ceea ce ne place ca fiind al nostru, sau noi înşine, iar ceea ce nu ne place, respingem ca fiind străin nouă, exterior. Este nivelul în care experimentăm realitatea ego-ului, în care creem personalităţi umane succesive în vieţi succesive şi le experimentăm ca şi cum ar fi o realitate completă şi ultimă. Jucăm nenumărate roluri şi ni le asumăm complet ca fiind „noi”. Uitand cine suntem, fiind identificaţi complet cu o realitate finită, plasăm dimensiunea noastră „spirituală” în exterior. Aceasta devine „dumnezeu” drăguţul.
Al treilea nivel de experienţă, care îşi are originea în primele două, se petrece la nivelul emoţilor. Identificarea cu aspectele plăcute, „ale noastre”, se petrece simultan cu respingerea acelor aspecte pe care le negăm. Este nivelul pe care se naşte frica şi în care începem să vânăm în exterior „întunericul”, pe „satan”, care nu sunt decât aspecte respinse ale propriei noastre fiinţe şi experienţe. Este nivelul puterii, în care decidem dacă vom lupta sau vom fugi, dacă avem curajul de a înfrunta „bezna”, sau dacă ne vom lăsa prizonierii ei. Este un nivel foarte sofisticat al iluziei, foarte credibil, iar realitatea pe care o trăim este foarte puternică. (Am scris despre toate acestea în articolul „lumină versus întuneric”)
Al patrulea nivel de experienţă este cel care ne interesează astăzi, căci se petrece la nivelul de conştiinţă al … inimii. Surpriză!
Lanţul iluziilor şi judecata
Poate aţi observat deja că am numit pentru fiecare nivel de experienţă o anume iluzie trăită. Poate aţi observat deja că fiecare iluzie este întemeiată pe o JUDECATĂ fundamentală a realităţii. Pe o dihotomie. Pe o separare. „Eu sunt corpul meu, restul nu sunt eu”, „Eu sunt ceea ce-mi place, iar ceea ce nu-mi place în mine însumi, nu sunt eu.” Cine operează această separare? Care este instrumentul omenesc al separării de marele întreg? Mintea. Judecata. Cea care împarte experienţa în eu-celălalt, plăcut-neplăcut, bine-rău, întuneric-lumină, materie-spirit. Dualităţile acestea sunt doar moduri de a experimenta realitatea şi sunt create în interiorul fiinţei, pe nivelul minţii. Sunt filtre prin care privim realitatea.
Iar mintea este un instrument pur uman. Este o unealtă pe care ne-am dăruit-o atunci când am început să coborâm în materie. O uneltă incredibil de flexibilă şi care funcţionează precum un computer: zero-unu, da-nu, accept-nu accept, bun-rău, lupt-fug, atac-mă retrag… Cum decide mintea ce acţiune este preferabilă? Prin analiza trecutului, a datelor, a experienţelor trecute înmagazinate în memorie. Este o unealtă perfectă pentru dimensiunea materială, încarnată, în care energiile se mişcă lent şi în care unele lucruri sunt în mod limitat previzibile. Mintea aproximează un viitor probabil pe baza experienţei trecute. Apoi luăm o decizie. De pildă decizia fundamentală „eu sunt corpul meu, restul nu sunt eu” va crea iluzia de bază a separării şi a morţii, şi un întreg nivel de realitate trăită. În acest fel mintea crează toate nivelurile de experienţă umană.
Poarta între dimensiuni
Din nou foarte interesant, centrul energetic denumit în unele tradiţii chakra inimii, dar cunoscut sub alte nume pretutindeni, este şi centrul corpului mental, deşi nu pare a avea vreo legătură cu mintea umană.Acest palier energetic este intersecţia între mintea omenească, cea care administrează şi crează întregul lanţ al iluziilor, şi ceea ce numim dimensiunile noastre divine, subtile, spirituale. Este o zonă de interferenţă extraordinară între spiritul nostru şi dimensiunea încarnată, şi deci un spaţiu în care se poate face trecerea sau integrarea dimensiunilor.
Este punctul în care logica, raţiunea, cunoaşterea liniară a realităţii materiale atinge expansiunea maximă, dar şi punctul în care îşi descoperă limitele, căci dincolo de acest punct realitatea devine non-liniară. Este linia de demarcaţie între obiectiv (mintea) şi subiectiv (cunoaştere prin revelaţie). Este linia de demarcaţie între judecată şi acceptare, între evaluare mentală şi simţire directă a realităţii. Judecata, ca şi acceptarea, sunt moduri în care privim realitatea şi are care astfel crează întraga noastră paradigmă despre existenţă. În vreme ce judecata interpune ecranul mental între „noi” şi rest, acceptarea desfiinţează acest ecran şi astfel încât nu mai există graniţe, ci doar percepţie, simţire directă a tuturor energiilor.
Inima este spaţiul marii alegeri a felului în care percepem realitatea şi de aceea toţi marii maeştri au vorbit despre inimă ca despre un spaţiu al transformării. „Deschiderea inimii”, „Rugăciunea Inimii”, „Respiraţia Inimii”… Între ce şi ce putem alege la nivelul inimii? Între două moduri de percepţie, între două paradigme, între două realităţi: cea generată de judecată şi cea percepută direct. Cea a aspectului uman, încarnat, şi cea mai largă a fiinţei noastre în ansamblu.
Judecata de sine şi vinovăţia. Păcatul primordial.
Să aruncăm o privire mai întâi la realitatea creată prin intermediul minţii şi să continuăm pentru câteva momente să explorăm lanţul iluziilor. Am văzut cum identificarea cu corpul, cu forma, crează iluzia morţii, apoi cum aceasta crează iluzia sinelui uman şi personalitatea, întemeiată pe acceptarea a aspectelor „plăcute” şi excluderea celor „neplăcute”, am văzut apoi cum acest lucru naşte frica de ceea ce am respins, lupta între lumină şi întuneric, între bine şi rău, împărţirea întregii experienţe umane în polarităţi şi felul în care am creat toate acestea cu ajutorul capacităţii discriminatorii a minţii omeneşti. La nivelul următor al iluziei, după nivelul „răului”, se află iluzia vinovăţiei. Suntem la nivelul inimii dar operând cu criteriul mental, al judecăţii.Inima noastră este închisă. Suntem în minte, în judecată. Folosim instrumentul fabulos al minţii, destinat iniţial supravieţuirii în mediul dens al încarnării, pentru a percepe întreaga realitate, inclusiv cea transcendentă. Acest instrument incredibil, proiectat pentru funcţionarea în regim de primejdie, îl folosim înclusiv atunci când nu suntem ameninţaţi de nimic. Relaţionăm cu ceilalţi şi mai ales cu noi înşine pe criterii mentale. Întreaga realitate este privită ca un joc dinamic al contrariilor. Evaluăm permanent lucrurile în bine-rău, întuneric-lumină, materie-spirit, etc. Judecăm.
Aici se naşte vinovăţia, pentru că înainte de toate ne judecăm pe noi înşine pentru ceea ce suntem, apoi judecăm întreaga realitate. Aici se naşte mitul păcatului primordial, al izgonirii din rai. Am uitat complet că la un anumit nivel noi suntem aceia care am decis să coborâm în materie, să experimentăm densitatea, ne credem condamnaţi de o instanţă superioară la această puşcărie a spiritului care este materia. Suntem pierduţi într-o iluzie foarte complexă. Chiar dacă spaţiul sacru al inimii este un spaţiu de interferenţă cu dimensiunile noastre spirituale, cu marea realitate, atâta vreme cât operăm cu criteriul mental, cu prisma mentală prin care privim realitatea, iluzia va deveni din ce în ce mai puternică. Continuând să folosim criteriul minţii vom prelungi lanţul iluziei la nivelele următoare, unde vinovăţia crează suferinţa profundă, iar suferinţa, la nivelul următor de experimentare a realităţii, crează mitul Salvatorului, al celui care ne va elibera din suferinţă pentru a ne duce înapoi, în tărâmurile spirituale. Salvatorul va fi un personaj întotdeauna exterior nouă înşine, căci face parte din lanţul iluziei create de minte. Nu ne vom asumăm noi înşine aceste niveluri ale experienţei, pentru că suntem încă separaţi în eu-restul lumii şi pentru că operăm cu prisma dualităţii. Capcana pare închisă definitiv. Am parcurs întregul lanţ al iluziei, întregul lanţ al identificărilor şi nu ne rămâne în cele din urmă decât să aşteptăm salvarea din materie, venind de undeva din exterior. Am creat o iluzie atît de puternică, atât de completă, atât de logică J încât nu ne-a mai rămas nimic de făcut, decât să aşteptăm.
Acesta este nivelul la care se află majoritatea religiilor tradiţionale, instituţionalizate, cu reguli de urmat şi cu dogme, cu ritualuri obligatorii şi cu 7, 10, sau 12 porunci de urmat. Este un nivel al fanatismului şi al procedurii, este abordarea logică, liniară a unei realităţi complet non-liniare. Este încercarea de a găsi o logică divinităţii şi crearea unui dumnezeu cu caracteristici umane: răzbunător, judecător, capricios, partizan. Aici se află fanatismul religios şi bătăliile care se duc în numele credinţei. Mintea noastră se află la ea acasă, căci totul este logic. „Dacă urmezi cei 12 paşi, atunci vei fi mântuit!” Este nivelul moralei impuse prin frica de dumnezeu, şi nu prin simţire. Frica de dumnezeu este folosită de sistem, sub pretextul că este un mijloc de evoluţie spirituală, pentru a ne menţine în iluzie. Este un fals drum spiritual pentru că nu descătuşează propria spiritualitate, nu eliberează nivelurile spirituale ale propriei conştiinţe, ci dimpotrivă. Este drumul „credinţei” orbeşti, nu al încrederii în propria divinitate.
În viaţa personală trăim iluzia în plin, chiar dacă credem că suntem spirituali. Pentru că ne judecăm pe noi înşine, suntem necruţători cu ceilalţi. Vorbim despre iubire dar nu simţim nimic de genul acesta. Iubirea este doar un concept pe care ni-l impunem şi care vine din minte. „Trebuie să fiu bun, îngăduitor, trebuie să trimit iubire tuturor”, etc. Dar nu simţim nimic. O facem pentru că aşa trebuie, pentru că avem speranţa că impunându-ne să simţim, respectând regulile, într-o bună zi vom avea şi noi o experienţă spirituală. Suntem înstrăinaţi de noi înşine, căci nu ne simţim, ci ne gândim propria fiinţă în mod conceptual. Ne dispreţuim corpul, sau în cel mai bun caz îl ignorăm, pentru că judecata ne spune că e o piedică în calea spiritualităţii. Negăm plăcerea pentru că normele spun că nu e divină, ci umană, iar umanul şi divinul sunt diferite. Îi înfierăm pe cei care simt plăcere, pentru că sunt submişi diavolului. Suntem săraci pentru că avem convingerea mentală că sărăcia ne va conduce către rai după ce voi muri şi avem o părere mizerabilă despre noi înşine, pentru că am fost învăţaţi că umilinţa e cea mai bună cale către divin. Sunemt singuri, vindicativi, răutăcioşi, invidioşi pentru că judecându-ne pe noi, pe ceilalţi şi întreaga lume, am devenit necruţători. Am pus distanţa minţii între noi marele rest, iar lumea a devenit un tribunal interior. Vinovaţii sunt întotdeauna în exterior iar noi avem cheile împărăţiei. Nefericirea şi singurătatea pun stăpânire pe noi trăim într-o lume „nedreaptă şi mizerabilă în care nu mai exsită valori şi repere”. Suntem mereu într-un război al credinţei, dar ceilalţi încep să devină surzi la sfaturile, părerile şi ştiinţa noastră despre căile spirituale. Bucuria a dispărut, pentru că suntem incapabili să simţim că dumnezeu se află în cele mai mărunte lucruri şi mai ales în noi înşine. Nu mai există creaţie pentru noi, nu mai există comunicare adevărată, nu mai există simţire, nu mai există expansiune şi nici compasiune. Doar judecată. Dumnezeu rămâne în exterior, pierdut pentru totdeauna, străin şi rece, de privit doar în icoane şi de citit în cărţi. Experienţa spirituală personală se rezumă la a citi experienţele altora. Cercul este închis, căci cititul fără experienţă este al minţii. Suntem prizonieri în propria noastră minte, în propria noastră iluzie, creată de noi înşine. Şi totuşi, o mică voce interioară ne spune în adâncuri „trebuie să mai fie ceva…”
Deschiderea inimii. Acceptarea
Ce au descoperit marii mistici plonjând în adâncurile propriei fiinţe? În primul rând că toate poziţionările sunt iluzii care pornesc din minte, din uitare, din incoştienţă, din identificare, din ignoranţă. Credem că suntem doar trupuri, dar nu suntem doar atât, credem că avem un ego, dar e doar un joc al sufletului, credem că marea creaţie şi noi înşine suntem împărţiţi în polarităţi, dar e doar o iluzie, un joc cosmic al propriei conştiinţe coborâte în materie şi că totul este întemeiat pe capacitatea minţii de a discrimina, de a împărţi. Spirit şi materie, lumină şi întuneric, bine şi rău. Un mod de a te privi pe tine şi tot ce există. Şi atunci maeştrii au ales, în interiorul lor, pur şi simplu SĂ NU JUDECE. Să nu mai împartă nimic în polarităţi. Să ACCEPTE realitatea, oricare ar fi ea, ca pe o manifestare a conştiinţei în ansamblul său. Ca pe o experienţă. Divinitatea se experimentează pe sine şi toate infinitele posibilităţi ale propriei conştiinţe de sine. Creaţia nu este decât experimentarea realităţilor interioare infinite ale Creatorului.
Suntem încă la nivelul inimii, al punctului în care dimensiunile noastre subtile şi cele dense interferează, în care dualitatea dansează dansul iluziei, în care avem capacitatea de a gândi, de a împărţi, de a divide, aşa cum ne-am divizat pe noi înşine în această extraordinară experienţă care se numeşte „umanitate”. Dar avem şi capacitatea de a privi totul acceptând, ca pe o singură realitate fără graniţe arbitrare. (O carte extraordinară pe această temă Ken Wilber, Fără Graniţe. O carte Elena Francisc desigur J)Deci, la nivelul de conştiinţă al inimii, avem de ales. Între a judeca şi a accepta. Este nivelul în care, NEMAIJUDECÂND REALITATEA, percepem faptul că tot ceea ce am vânat în exterior ca fiind „rău”, nu erau decât proiecţiile părţilor din noi pe care le respinsesem. Că ceilalţi sunt legaţi prin mii de fire subtile de propria noastră fiinţă şi că joacă şi ei acelaşi dans al iluziei până când vor alege non-discriminarea, non-judecata. Este faimosul nivel al deschiderii inimii despre care vorbesc toate tradiţiile spirituale ale lumii, despre care vorbeşte Isus. Este descoperirea nivelurilor colective de conştiinţă, a transcendenţei fiinţei omeneşti, este descoperirea tulburătoare că noi am fost aceia, timp de mii de vieţi, care am jucat toate rolurile, că nimic nu ne este străin din aceste roluri, că noi înşine am participat la întreaga poveste a umanităţii şi am creat, aşa cum am crezut noi atunci, întreaga realitate. Este nivelul descoperirii extraordinare că nimeni nu este vinovat cu nimic, pentru că totul nu este decât un joc al conştiinţei şi al identificării cu diferite stări, roluri, şi poveşti pe care le credem cu adevărat, pentru că noi suntem creatorii lor şi pentru că suntem nişte creatori uluitori de realitate. Nimeni nu a murit vreodată în acest joc al conştiinţei, chiar dacă noi am crezut că i-am ucis, nimeni nu a suferit vreodată cu adevărat, erau doar roluri pe care sufletele noastre le-au jucat. Am ucis şi am fost ucişi, am fost eroi şi victime, războinici şi vrăjitoare, mame şi copii, salvatori şi călăi, buni şi răi, am fost tot ceea ce poate fi şi toate nu au fost decât experienţe ale acestui nivel al Creatorului explorându-şi propria creaţie. La capătul acestui joc cosmic al încarnării, nu mai putem condamna pe cel care „face răul”, căci noi înşine am fost cândva la fel de orbi ca şi el. Ştim că el, este într-un fel noi înşine. Este nivelul conştiinţei cristice, în care „iau asupra mea păcatele oamenilor” înseamnă „eu sunt acela care le-a comis” căci eu sunt una cu voi toţi. Sunt conştient de faptul că am fost în toate rolurile şi că am comis, în lanţul iluziei, toate lucrurile „rele”, sunt una cu întreaga umanitate. Acesta nu este, şi nu a fost niciodată un concept, aşa cum l-a considerat şi prezentat religia, ci o realitate trăită, simţită la cele mai directe niveluri. Trăieşti ceea ce simte cel ucis şi cel care ucide, învingătorul şi cel învins, violatorul şi victima, toată suferinţa umanităţii poate trece prin tine, în câteva clipe, fără nici măcar un cuvânt, căci mintea nu există în această ecuaţie, iar înţelegerea că „eu sunt acela care a trăit toate acestea vreodată în toată istoria umanităţii” apare în conştiinţă brusc, total, definitiv, strivitor. Simţi toate acestea la nivelul fiecărei celule a corpului. Condiţia umană a încarnării, dureroasă şi eroică în acelaşi timp, se revelează arzător prin simţire. Simţi. Toate poveştile umanităţii sunt în tine, într-o singură clipă astrală, de negândit.
Clipa magică a acestei descoperiri, a acestui fel de privire interioară, este deschiderea inimii.
Care este însă calea către această trăire? Este suficientă alegerea conştientă a non-judecăţii? Este suficientă alegerea de a privi fiinţa şi întreaga experienţă ieşind din spaţiul gândirii, în a simţi? Iată răspunsul meu personal: nu ştiu. Pentru mine, înafara alegerii conştiente a non-judecăţii, ceea ce a determinat trăirea acestei stări de conştiinţă a fost intrarea deliberată într-o stare de conştiinţă lărgită, de expansiune, după care, odată trăită, ea nu mai poate fi uitată niciodată. Nivelul inimii deschise, este un nivel al propriei noastre conştiinţe. Este în noi înşine. Suntem noi înşine. În acest sens, Cristos este în fiecare din noi, şi fiecare din noi este Cristos. Este nivelul de conştinţă colectivă al umanităţii în ansamblul ei şi conştentizarea bruscă, irevocabilă, că toată drama umanităţii este propria noastră dramă, că la un anumit nivel al fiinţei noastre noi suntem aceia care au experimentat întreaga poveste a umanităţii. Non-judecata este intrinsecă acestei trăiri. A judeca orice, înseamnă a ne judeca pe noi înşine.
Dar primul pas către această trăire, a acestui nivel al realităţii, în mod absolut, este să renunţăm la judecată în mod deliberat, conştient, şi în locul ei să alegem acceptarea. Non-judecata. Este un mod de a privi lumea, lucrurile, şi orice realitate, mai ales interioară. Este nivelul „iertării” despre care vorbeşte creştinismul. Doar că adevărul a fost puţintel deturnat aici, căci „a ierta” înseamnă că cineva a greşit. „Iertarea” creştină este un concept care vine din ego, din presupunerea că există o eroare, că noi am fost „buni” şi alţii au fost „răi”, şi deci pot fi iertaţi. Non-judecata sau acceptarea pleacă de la percepţia fundamentală a jocului conştiinţei, al identificării, şi de la trăirea adevărului interior, că noi nu suntem doar aspectul uman, ci suflete aflate în incarnare, poate inconştiente pentru moment, poate pe deplin prinse în jocul iluziei, dar fiinţe divine în orice caz, care participă la această extraordinară experienţă. Este recunoaşterea propriei divinităţi, a propriului aspect creator de realitate, şi recunoaşterea divinităţii celuilalt, oricunde s-ar afla pe drumul descoperirii de sine. Dramele prin care am trecut noi înşine îşi revelează caracterul iluzoriu, ne dăm seama de felul în care noi ne-am creat propria experienţă, permanent, şi de felul în care ceilalţi îşi crează propriile experienţe. Înţelegem dintr-o dată că nu e nimic şi nimeni care să fie salvat, pentru că pericolul e o iluzie, înţelegem felul în care noi ne-am creat personajele şi cum le-am jucat ca şi cum ar fi fost o realitate ultimă. Perfecţiunea întregului joc şi a întregului dans interior al conştiinţei devine evidentă atunci când practicăm această privire interioară asupra întregii realităţi a fiinţei noastre şi a celorlalţi.
Ce facem cu aspectul uman? Cu ego-ul? Cu mintea?
Timp de mii de ani, exploratorii conştiinţei care am fost, au încercat să anuleze într-un fel sau altul aspectele umane dense – corpul, energiile, emoţiile, să anuleze ego-ul, care reprezintă interfaţa noastră de supravieţuire în dimensiunea orizontală, sau mintea, care este instrumentul fundamental de supravieţuire în densitate. Poate că era nevoie de acest lucru. Dar acum, în acest moment al descoperirii noastre nu mai este nevoie. Dealtfel, ca orice lucru pe care nu-l acceptăm, cu care ne luptăm, el tinde să fie fortificat. Luptaţi împotriva corpului, încercaţi să-l anulaţi prin foame, chinuri, abstinenţă etc şi veţi descoperi foate repede că foamea, absenţa durerii sau sexul vor deveni obsesii. Încercaţă să luptaţi împotriva fricii şi veţi descoperi foarte repede că devine şi mai puternică. O veţi hrăni. Încercaţi să anulaţi gândirea şi veţi descoperi că fluxurile gândurilor devin din ce în ce mai greu controlabile. Pentru că atenţia noastră aduce energie. Energizăm lucrurile la care suntem atenţi. A lupta cu ceva înseamnă a acorda atenţie maximă. Deci, ce e de făcut? În primul rând ACCEPTAREA corpului, a minţii, a ego-ului, a tuturor părţilor noastre, a tuturor creaţiilor noastre. Le acceptăm mai întâi. Nu le mai considerăm nişte obstacole în calea spiritualităţii noastre, căci spiritualitate este tot ceea ce suntem. E primul pas. Nu le mai judecăm, nu le mai respingem. Ba dimpotrivă, le asigurăm, ca pe nişte copii ai noştri, ca pe propriile noastre ceaţii, că vor merge mai departe, cu noi, în expansiunea a tot ceea ce suntem. Asta readuce energii vitale în corp, linişteşte mintea şi ego-ul, dar mai ales, ne face conştienţi de faptul că, deşi sunt părţi din noi, nu ne identificăm cu ele. Vechile abordări încercau să anuleze aceste părţi, în loc să le recunoască şi să opteze pentru non-identificare. Creatorul este, pur şi simplu, mai mare decât creaţia sa. El se află cumva în propria sa creaţie, aşa cum ne aflăm cumva în ego sau în minte, sau în corp, dar suntem mult mai mult decât ele. Este energia noastră acolo, da, dar Noi suntem mult mai mult.
Conjugaţi această acceptare, această non-judecată de sine, cu acceptarea a tot ceea ce se află în „exterior”, oameni, situaţii de viaţă, conjuncturi. Priviţi-le, pur şi simplu, ca pe experienţe ale spiritului, ca pe marele joc de care, acum, sunteţi conştienţi. „Da, dar…” aceasta este mintea. „De ce..?.” Tot mintea. Retrăgându-vă atenţia din spaţiul mental, activitatea acestuia se reduce substanţial. „Bine, dar cum vom funcţiona în această lume?” Corect. Mintea, ego-ul, corpul, sunt absolut necesare pentru a funcţiona aici, în materialitate. De fapt, pentru asta suntem aici. Pentru a experimenta densitatea şi instrumentele densităţii, pentru a trece dincolo de ele şi pentru a ne regăsi adevărata natură în spatele vălului materiei. Şi suntem aproape de acest deziderat, ca umanitate şi ca indivizi. Vor fi momente în care vom avea nevoie de minte, care se pricepe la derularea proiectelor în dimensiunea 3D, şi vor fi momente în care ea, liniştită, cuminte, va aştepta încă o mare expansiune alături de stăpânul castelului. Nu mai trebuie să mai judece întregul univers, are încredere în viziunea, intuiţia, în modurile de cunoaştere ale revelaţiei, se poate odihni uneori sau, marea ei plăcere, îşi poate asuma rolul de bază de date, de înregistrator al tuturor stărilor, trăirilor fiinţei, de a le aduce în dimensiunea încarnată. O nouă dimensiune a minţii este pe cale de a se naşte. Mintea extinsă. O dimensiune care nu a mai exsitat niciodată în istoria Creaţiei.
Ego? Ego-ul este cu adevărat o construcţie a minţii, o speculaţie pură. Natura sa iluzorie este lesne observabilă, căci este formată din identificări: amintiri, gânduri, imagini, concepte, comparaţii, sisteme de credinţă, toate, desigur „ale mele”, deci presupuse ca având o valoare în sine. Este o interfaţă între noi şi „exterior”. O identitate. Ca şi cum, fiind invizibili, ne-am crea o mască pe care ceilalţi s-o privească. Aptitudinile pe care le considerăm bune, potrivite, nobile, etc, le cultivăm, celelalte le ascundem. Este un rezultat al judecăţii pe toate nivelurile. Ce e de făcut cu el? Nimic. Acceptare. E un instrument. Nu existenţa ego-ului este problema, ci identificarea cu el. Singurul lucru de făcut este conştientizarea naturii sale, şi simţirea faptului că nu suntem una cu el, dez-identificarea de el. Ea vine în mod firesc atunci când descoperim celelalte dimensiuni ale fiinţei noastre. Nu e nimic rău în ego. Problemele intervin atunci când credem că noi suntem doar „ego”.
Emoţiile. Am tratat acest subiect mai pe larg în articolul „Iubire vs frică”. Dar atitudinea noastră conştientă faţă de emoţii poate fi aceeaşi. Nu le negăm, nu ne luptăm cu ele. Emoţiile sunt normale. Sunt „ale noastre”. Dacă luptăm cu ele, le amplificăm. Ştiţi deja. Doar le observăm, suntem conştienţi de ele, fără să ne identificăm cu ele. E o chestiune de exerciţiu. Nu înseamnă, în nici un caz, să nu le mai simţim. Ba dimpotrivă, în starea de Prezenţă, suntem conştienţi de toate emoţiile care survin, suntem atenţi, căci dacă nu o facem este prea uşor să devenim una cu ele iar realitatea noastră să devină una a emoţiilor.
Emoţiile sunt reacţii energetice şi corporale faţă de procese de gândire. Ele survin imediat ca urmare a unei judecăţi sau unui proces de gândire. De pildă „ce vor crede despre mine?(mintea) Că sunt slab, că nu am valoare. (judecată)” Apare emoţia, frica: „mă vor respinge”. Puteţi continua la nesfârşit cu identificarea de lanţuri gândire-emoţie. Dar apariţia unei emoţii, „pozitive” sau „negative” este un semnal în sine despre un proces de gândire. Poate fi folosit foarte bine ca alarmă că aţi stat prea mult în spaţiul mental. Că e timpul să vă întoarceţi acasă, în Prezenţă.
Deasemeni emoţiile, ca multe alte stări ale energiei interioare, sunt inductive. Veţi simţi întotdeauna emoţiile altora, ca pe propriile voastre emoţii. Un câmp emoţional în care intraţi sau la care vă racordaţi reprezintă o ispită foarte mare. Aceea de a gândi: „eu sunt furios, mie mi-e frică”,etc. Exerciţiile de atenţie, de conştientizare, de Prezenţă vă vor face să ştiţi întotdeauna dacă o anumită emoţie vă aparţine sau nu. Dar, indiferent dacă vă aparţine sau nu, important este că emoţiile sunt doar energii modulate într-un anumit fel. Respiraţia conştientă este calea cea mai rapidă şi cea mai uşoară de a drena şi transforma orice emoţie în energie neutră, nemodulată. Atenţia la emoţiile pe care le simţim este deasemeni un instrument nepreţuit atunci când relaţionăm cu alţii. Dacă suntem focusaţi pe interiorul nostru, atunci pur şi simplu vom simţi stările celuilalt, emoţiile lui, fără a ne identifica cu ele. Doar le lăsăm să treacă. Important este că le putem percepe. Simţi.
Şi mai e ceva. Emoţiile nu sunt sentimente. Nu ne împiedicăm în semantică, dar emoţia este cum am spus, urmarea energetică a unui proces de gândire personal sau pe care-l simţim de la alţii, iar un sentiment este cu totul altceva. Vine de la a simţi. A simţi o realitate, un om, o poveste, o situaţie. Este cel mai spectaculos instrument de cunoaştere, de adevărată cunoaştere, nu prin intermediul minţii, ci prin simţire, instantaneu şi complet. Are legătură cu revelaţia, cu cunoaşterea prin revelaţie, cu intuiţia profundă. Este un subiect în sine pe care îl vom dezvolta în alt loc. Pentru acum, doar faptul că a fi atenţi, prezenţi în corpul nostru, a simţi totul fără a judeca nimic, aceasta este esenţa căii Maestrului Interior. Întregul „exterior” poate fi simţit, complet în „interior”, pentru că nu există de fapt graniţe. Simţim totul, doar că unele dintre lucrurile pe care le simţim, le negăm, le anulăm, le considerăm „în afară”. Sau pur şi simplu nu le luăm în seamă.
Corpul. Este fundamental pentru exploratorii conştiinţei în această fază în care se află umanitatea. Ceea ce a reprezentat cândva monumentul separării de marele rest, de spirit, de sufletul nostru, acum reprezintă singura poartă, singura cale posibilă. Devine monumentul marii unificări, a marii întoarceri Acasă, în noi înşine, devine punctul fierbinte al transformării. Nu vom merge undeva, în ceruri, după sufletul nostru, căci el se află deja aici, cu noi, aşteptand să fie cunoscut şi recunoscut în realitatea materială, în densitate. Iar conexiunea noastră cu densitatea este corpul însuşi. Întoarcerea permanentă la corp, prin respiraţie conştientă, în momentul prezent, în acum, aceasta este poarta. Întoarcerea în a simţi în corp. Aceasta ne scoate instantaneu din minte şi ne deschide porţile percepţiei, cum ar spune Aldous Huxley. Nu-l negăm, nu-l considerăm o barieră, nu ne luptăm cu el, ba dimpotrivă, îl tratăm ca pe aliatul în această explorare, ca pe biletul nostru pentru conştienţă. Îl preţuim şi îi mulţumim, oricum ar fi, avem încredere în el, căci are capacitatea uluitoare de auto-echilibrare în orice situaţie. Este propria noastră creaţie şi doreşte si fie acceptată, văzută, în orice caz să fie nu ignorată. Când suntem în minte, în trecut, viitor sau speculaţie, în judecată, nu suntem în corp. Nu ne locuim corpul. Fluxurile energiei vitale sunt slabe şi nelocuirea corpului este primul pas către boală fizică. Nu vă judecaţi corpul, indiferent în ce stare ar fi. Noi suntem aceia care, la un nivel conştient sau nu, am creat această realitate pentru motive foarte puternice. Sunt foarte multe lucruri de spus despre nivelurile de creaţie a realităţii, dar pentru moment, e suficient atât. Corpul este poarta. Fără el nu se poate, căci am exclude o parte din Întregul care suntem.
Iubirea
Acolo unde există judecată, nu există iubire. Există doar minte, evaluare, bine-rău. Este o realitate liniară. De aceea afirmaţia „dumnezeu este iubire” şi „dumnezeu judecă” este o aberaţie. Judecata nu este decât un instrument uman, instrumentul unui aspect al nostru. Iubirea exclude judecata, căci iubirea este în primul rând ACCEPTARE a oricărui lucru, a oricui, fără a judeca. Este conexiune, nu separare. Unificare, nu dihotomie.
Primul pas este acceptarea de sine, non-judecata de sine şi onorarea tuturor aspectelor noastre, oricare ar fi ele, aşa cum sunt. Asta nu înseamnă identificare cu ele. Înseamnă doar non-excludere. Căci dacă ne vom judeca pe noi înşine, cu siguranţă îi judecăm pe alţii. La nivelul inimii, avem această opţiune, de a alege între judecată şi acceptare. De a alege între instrumentul aspectului nostru uman, parţial, incomplet, şi acela al părţii divine din noi. Sufletul nostru nu judecă, nu are nevoie e asta, căci el ştie că întreaga realitate încarnată este una parţială, a rolurilor temporare, şi nu o realitate ultimă. În realitatea ultimă, completă, judecata este inutilă.
Orice poziţionare, despre orice, este rezultatul unei judecăţi. Iubirea – iubirea mistică, Agape – pleacă de la acceptare, de la a onora experienţa oricărei fiinţe, aşa cum este ea, în orice punct al experienţei sale s-ar afla. Asta înseamnă să nu încerci să schimbi acea fiinţă, să nu încerci să o salvezi, să nu încerci să o dăscăleşti, „aşa e mai bine!” etc. Doar să o accepţi aşa cum este, în deplin respect pentru ceea ce este în acel moment al evoluţiei sale. Aceasta este compasiunea. A simţi drama cuiva, a fi simţi la unison cu acela, şi a cunoaşte în mod direct realitatea aşa cum o trăieşte el, fără a încerca să o schimbi în vreun fel. Este semnul Adevărului, al cunoaşterii realităţii majore, care impregnează realitatea umană. Nu înseamnă „milă”. Mila este non-respect faţă de experienţa celuilalt, şi este o poziţionare superioară venită din ego. Cuvântul mai potrivit ar fi respectul, onorarea deplină, acceptarea deplină a experienţei în care se află celălalt. V-aţi dori, atunci când sunteţi într-o experienţă dificilă, atunci când o împtăşiţi cuiva, acesta să vă spună „mi-e milă de tine”? Nu aţi dori doar să vă asculte, fără să vă căineze, fără să vă dea sfaturi? Doar să stea împreună cu voi, să „compasioneze”? Acelaşi lucru îl doresc aspectele noastre, creaţiile noastre, aceia care am fost la un moment dat, jucând unul dintre rolurile noastre. Nu vor milă, nu vor sfaturi, nu soluţii şi nici salvare. Vor doar să fie ascultate, în deplină acceptare şi non-judecată. Este cel mai mare lucru pe care îl putem face pentru noi înşine. Să ne acceptăm pe noi înşine, cu tot ce înseamnă asta, fără milă, fără judecată. Apoi vom putea să facem acest lucru pentru oricine.
„Vai, dar cum, să nu încercăm să-l salvăm atunci când are nevoie?” Când vine această întrebare întrebaţi-vă mai bine a cui este acea nevoie de a salva? A salvatorului sau a celui care se presupune că are nevoie de ajutor? Ce rol jucăm atunci când suntem „salvatorul” şi de ce avem nevoie de el? Ne simţim mai bine în rol de salvator? La fel, ce ne aduce rolul atunci când jucăm „victima”? Descoperiţi repede că sunt doar poziţionări, identificări, dualitate. Nu există victime sau salvatori la nivelul Sufletului. Sunt doar roluri pe care le experimentăm în dualitate. Dar la nivelul Adevărului, fiecare din noi este Creatorul genial al propriei realităţi. Din nou, acesta este alt subiect. Important aici este faptul că înainte de a „dărui iubire”, înainte de a „salva”, înainte de orice acţiune, e nevoie de acceptare şi de non-judecata celuilalt în orice situaţie s-ar afla. E primul pas către adevărata iubire. Şi primul pas către faimoasa, dar atât de puţin trăita „deschidere a inimii”.
Ce urmează după această deschidere? După această opţiune de a nu judeca?
Întreaga realitate trăită se transformă miraculos. Dispare orice frică de pildă, căci frica vine doar din identificări, din excludere a ceva din noi înşine sau din „exterior”, şi din judecată. Opusul fricii este iubirea. (vezi „Iubire versus Frică”)Fără nici o frică, deschiderea este totală. Şi invers, deschiderea totală nu cunoaşte frică, căci recunoaşte în tot propria sa creaţie. Pe Sine. Acceptând tot acest Sine, deschizându-se faţă de toate aspectele, nu există respingere şi deci nici frică de ceva. Este starea lui Unu, a unităţii. Este radianţa, luminozitatea şi bucuria intrinsecă a existenţei în sine. Descoperirea fabuloasă că acolo unde am crezut că e dumnezeu, sus, este „nada, nada, nada!” cum ar spune sf Ioan al Crucii, nimic. Un nimic ce cuprinde totul. Noi înşine, cei care suntem, compleţi, perfecţi, în drumul nostru către auto-descoperire.
Nu e nevoie să murim, să plecăm, să facem nimic pentru a avea această trăire, cum nu e nevoie să facem nici după. Nu e nevoie să respirăm lumină prin porii pielii, nici să părem nişte sfinţi, nu e nevoie să ne târâm în mocirlă, să ne umilim, să flămânzim, nu e nevoie să ne prefacem modeşti, nu e nevoie să umblăm în zdrenţe, acestea sunt doar clişee ale unor timpuri trecute, în care dumnezeu şi propriul nostru suflet locuiau „în cer”, iar abandonul asepctului uman părea un semn al legăturii cu un dumnezeu îndepărtat. Ba dimpotrivă, această uluitoare descoperire de sine aduce încredere absolută, bucurie imensă, eliberare. Nu ne mai raportăm la „exterior”, căci noi suntem stăpânii propriei noastre realităţi. Suntem autentici şi oneşti, pentru că nu mai depindem de părerile şi de judecăţile celorlalţi. Nu mai cerşim iubire, respect, atenţie, căci ni le dăm singuri, iar restul vine de la sine. Nu mai facem trocuri cu rolurile noastre, căci suntem conştienţi de marele actor, Sufletul nostru. Eliberaţi de propriile noastre judecăţi, suntem liberi faţă de judecăţile celorlalţi şi nu ne mai hrănim din rolurile pe care le-am jucat atâta timp, fie ele de victimă sau călău, de înţelept, nebun, salvator sau orice altceva. Nu mai suntem cavalerii dreptăţii, căci trăim în înţelegera profundă a Existenţei care doar este. Sinele care se experimentează pe sine. Asta nu înseamnă că vom avea vreun zâmbet angelic pe faţă tot timpul, nu înseamnă că vom fi paraleli cu realitatea umană, dezlipiţi de ea sau scufundaţi în viziuni cu îngeri pufoşi, nu înseamnă că ne vom hăni cu lumină. Nu înseamnă că nu vom mai putea funcţiona în realitatea umană, ci că vom funcţiona la alt nivel. Mai curând în simţire, decât în minte, mai curand în acceptare decât în judecată.
Nu înseamnă că nu vom mai cădea niciodată în identificarea cu mintea, cu ego-ul, cu corpul, nu înseamnă că vom face minuni şi vom merge pe apă, nu înseamnă că vom face vindecări instantanee şi vom putea da răspunsuri la toate întrebările. Înseamnă doar că suntem nişte îngeri care şi-au asumat pe deplin experienţa umanităţii, a încorporării, care au reuşit să unifice dimensiunea lor divină, cu cea a densităţii. Nu există un prag al „iluminării”, ci un proces enorm, la scala întregii conştiinţe, în plină desfăşurare. Sunt mii şi mii de oameni care trec prin acesta, poate milioane, şi întreaga umanitate în ansamblu trece prin asta. Există şi vor exista fluctuaţii de neînţeles pentru minte, care vrea ca lucrurile să fie clare şi logice. „De-aici până aici e espectul uman, de-aici până colo este procesul, aici începe iluminarea”. Îngerii încarnaţi care devin conştienţi de ei înşişi sunt precum copiii care învaţă să meargă. Uneori cădem, ne ridicăm şi iar cădem, trăim revelaţii şi apoi pare că le pierdem şi când ne aşteptăm mai puţin, urmează o nouă revelaţie. Încetul cu încetul încorporăm niveluri ale realităţii la care nici nu am visat, nici nu am crezut că sunt posibile dar apoi urmează o zguduitură care ne aruncă în cea mai neagră criză „umană”. Încetul cu încetul însă, crizele sunt din ce în ce mai rare, noua realitate se instalează din ce în ce mai ferm şi mai stabil, trăirile multidimensionale tind să se încorporeze direct în realitatea ordinară şi învăţăm să trăim cu ele, să le facem parte din ceea ce suntem permanent. Nu devenim nişte sfinţi, ci nişte oameni conştienţi de propria lor diviniate.
horia ţurcanu

"cat de adanc iti propui sa explorezi vizuina iepurelui"?

Stiinta..."ezoterica".!

Nu numai voi, dar si eu, am fost conditionati sa percepem sub termenul de "stiinta" un ceva anume, un anume fragment de cunoastere, de regula masurabil cu AMC-uri diverse sau aparataje/dispozitive din ce in ce mai sofisticate. Toti am pierdut din vedere etimologia cuvantului, care EVIDENT DERIVA din verbul "a sti". Daca ne intoarcem la logica aceasta, apoi va trebui sa admitem a fi "stiinta" absolut orice cale de investigatie/cunoastere/intelegere, fie ea obiectuala, intuitiva sau de orice alta natura. S-a mai "povestit" ca devine "adevar stiintific" tot ceea ce poate fi reprodus de cel putin trei ori. Cu toate astea sunt zeci de fenomene care au fost reproduse de o infinitate de ori si nu au fost totusi validate a fi "fenomene stiintifice". Unele pentru simplul motiv ca mintea nu le accepta ca fiind "logice". Aici puteti cuprinde tot ceea ce unii denumesc "paranormal" (chiar azi citeam un articol despre combustia spontana), dar si intelegerea profunda a lumii si vietii.

Desigur aceasta ultima parte ma interesa sa o vedem putin. Poate pornind de la niste discutii pe FB, dar si din observatiile mai vechi sau mai noi, facute cu fiintele care se indreapta catre o "viata" constienta. Sau macar afirma ca au aceasta intentie.

"Trebuie sa restrangem TOT doar la ceea ce putem percepe Aici si Acum, nu la ce am vrea sa percepem. E greu de acceptat asta caci trebuie sa renuntam la orice credinta despre noi si despre realitate plus ca ceea ce percepem initial e doar durere si limitare, dar de acolo se incepe, e dificil dar asta e calea si nu putem sarii etape."

Vedem aici o referire la perceptii. Dar perceptiile sunt doar subiective si centralizate de mintea limitata, care isi deruleaza din aceste perceptii, "filmul" ei hipnotic. Si cum anume sa renuntam la "credinte", cand ele ne alctuiesc "lumea"?

Un alt prieten dizerta despre "iluzia 3D", probabil crezand ca el poate trata subiectul...exhaustiv. Il asigur ca chiar e pe un teren minat rau. Poate spune ca "atat a experimentat el", dar... doar atat.

Formularea din "What the bleep do you know" mi se pare cea mai inspirata: "cat de adanc iti propui sa explorezi vizuina iepurelui"?

Toti cei care s-au incumetat sa sondeze "realitatea obiectiva", la final au concluzionat ca asa ceva nu exista, in ciuda faptului ca chiar o experimentam cu totii. Este si motivul pentru care, la urma, ramane doar un ras de copil: pare atat de reala, incat chiar trebuie sa ne bucuram de oportunitatile acestui frumos joc, indiferent ce gust pe limba putem noi decela de la nivelul relativ de perceptie.

Daca convenim -totul fiind de fapt conventie- ca "ezoteric" ar desemna adevarurile care stau in spatele experientei, atunci aici chiar este loc de "stiinta".
La nivelul cel mai inalt de constienta, practic nu mai ai alegeri de facut, dar este posibil sa ai totusi o intentie creatoare, functie de ceea ce ai ales/ti-ai propus sa indeplinesti, pe vremea cand nu erai in corp "fizic". Sti bine ca oricum te joci liber cu iluzia experientei si singura "limitare" in actul creator este pastrarea armoniei. La toate nivelele vibratorii, desigur. Nu presupune participari emotionale de nici un fel, ci o detasare  totala. Nu presupune REPETITIVITATI.
Sentimentul creator constient urmeaza in creatie, si aici multi au spus multe. Fiind insa un nivel emotional, este posibil ca nivelul de atentie sa nu fie foarte mare si sa nu existe in toate cazurile confirmari.
Nivelul creator al sentimentelor INCONSTIENTE care se deruleaza, cel mai experimentat la "scoala pamant", face pe majoritatea sa "creada" ca viata li se intampla. Doar constientizarea permanenta si starea de atentie -nu atentia mintii limitate- poate intrerupe acest tip de "vis/cosmar".
Exista si faza in care s-a observat/inteles mecanismul creator, dar puterea hipnotica a iluziei se dovedeste a fi mai mare decat starea de atentie. Se revine la credinta ca "viata e o intamplare...nefasta".
De fapt, in special datorita acestui tip de experiente in acest ACUM, m-am apucat de scris. Pentru ca, daca stim ca in istoria umanitatii ascensiunea catre constienta deplina era un fenomen rarisim, ACUM-ul prezinta particularitatea de a impinge multe experiente individuale catre Iluminare, dar intr-un mod aparent "ciudat", adica destul de lipsit de suportul de cunoastere/intelegere/introspectie pe care s-ar presupune ca ar fi fost util sa-l incumbe. Ca si consecinta, apar multe intoarceri la liniaritatea mintii, dorinta de "control" devine acerba, sentimentul de insecuritate ducand catre panica. Daca ar exista suportul de cunoastere/intelegere care sa sprijine evolutia, parte din aceste balbe experientiale nu ar mai fi posibile.
Mintea limitata a acestui vehicul, numit corp fizic, are proprietatea de a procesa cateva semnale electrice venite de la cei cativa traductori de baza, organele de simt. Si acestia destul de...imperfecti. Daca semnalul insa ar fi aplicat dintr-un computer, ea ar "trai cu convingere" acea pretinsa realitate, oricat de aberanta ar fi. Exact asta se petrece cand traiesti cu convingere un vis, preluat acum frecvent din subconstientul colectiv. Sau cand retraiesti o amintire. Ea nu stie sa faca diferenta si da exact aceleasi semnale catre corp, ca si cand ar fi o "realitate". 
Mie imi pare acum evident ca aceasta "avalansa" catre constienta deplina, este rezultatul acumularilor de experienta din vietile anterioare, dupa cum tot evident este faptul ca "teme" nefacute anterior vin acum la rezolvare, cu tot "dramatismul repetentiei" continut in ele. 
Pe toti cei ce se gasesc acum in acest punct ii asigur ca nu au nici un motiv de panica: este doar un vis al mintii. Pare MINUNAT DE REAL, dar este generat exclusiv de sentimentele voastre. Cum schimbati sentimentele care se deruleaza in voi, cum se va "alinia" si ...pretinsa REALITATE EXPERIENTIALA.
O alta "capcana" a ACUM-ului este aceea ca, abia trezit putin din visul mintii, iti imaginezi ca ai capacitatea de a-i trezi pe altii. In loc de a fi preocupat de stabilizarea conditiei tale, abia apoi putand fi un reper, iti cheltuiesti inca firava agoniseala de vibratie, imaginadu-ti ca este ceva simplu "de facut"...Pana acea individualitate deruleaza aceleasi sentimente, orice interventie este doar...inoportuna. Repet ce am spus si mai sus: ACUM-ul arata asa, doar ca REZULTAT AL ACUMULARILOR din vieti anterioare. Si doar ACOLO UNDE au fost acumulari. Altfel nu Cernere ar fi fost denumita aceasta etapa, inca in Biblie. "Iluminarea" care se experimenteaza acum, beneficiaza desigur de accesul la Mintea Universala, pe masura ce o si experimenteaza, dar NU SI DE SUPORTUL DE INTELEPCIUNE util daca veti vrea sa ajutati pe altii. Aceasta presupune instrumente specifice, pe care unii le au dar trebuie sa si le recupereze, din vieti anterioare. Altfel riscati sa reverificati zicerea conform careia "drumul catre iad e pavat cu...bune intentii". Succes tuturor!

http://punctulzero-octavian.blogspot.ro/2013/01/stiintaezoterica.html#comment-form

Respiratia

Liniştea este esenţa inimii. Nu poţi fi în plinul inimii tale, decât dacă te ierţi pe tine însuţi şi îi ierţi pe ceilalţi. Nu poţi fi în pli­nul inimii tale, dacă eşti îngrijorat sau furios. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă respiri superficial sau cu greutate.

Când respiraţia este superficială, la fel este şi gândirea.

 Dacă vrei să trăieşti o viaţă spirituală, conştientizează modul în care respiri. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri superficial şi extinde conştienta şi asupra gândurilor tale. Vei vedea că mintea ta pălă­vrăgeşte. Nici unul dintre aceste gânduri nu are profunzime sau semnifi­caţie. Dacă te relaxezi şi respiri adânc, aceste gânduri vor zbura ca nişte păsări speriate. Atunci îţi vei găsi sălaş în inima ta.

Atunci când respiraţia îţi este chinuită, gândul îţi e condus de frică şi anxietate. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care res­piri greu. Observă ce gândeşti şi ce simţi. Stările minţii tale îşi au rădăci­na în trecut sau în viitor. Te concentrezi pe ce fac alţi oameni şi pe modul în care te poţi adapta la acţiunile lor şi cum te poţi proteja. îţi constru­ieşti în jurul inimii o fortăreaţă formată din gânduri.

Respiră adânc şi relaxează-te. Mai respiră o dată. Respiră şi întoarce-te la inima ta. Respiră şi întoarce-te la Sinele tău esenţial.

Dacă nu te întorci spre inima ta, nu poţi vedea prin prisma compa­siunii. Şi dacă nu priveşti cu compasiune, nu vezi cum trebuie. Tot ceea ce este perceput este ceva fals, este o hiperbolă. Este ceea ce, pur şi sim­plu, îţi hrăneşte plictiseala şi anxietatea.

Respiraţia este cheia spre a trăi o viaţă spirituală în întruparea fi­zică. Atunci când trupul moare, respiraţia îl părăseşte. Unde se duce ea?

Cei mai mulţi dintre voi cred că trupul este cel care creează respi­raţia, în realitate, este exact invers. Respiraţia este cea care dă viaţă tru­pului. Atunci când respiraţia dispare, trupul încetează de a mai funcţio­na. El se dezintegrează, devenind nimic – deoarece, fară respiraţia spi­ritului, trupul nu este nimic.

Dacă vrei să duci o viaţă spirituală, respiră profund şi rar. Inhalea­ză aerul adânc, până în abdomen şi apoi elimină-l pe deplin. Cu cât îţi aduci mai mult aer în trup, cu atât te simţi mai uşor şi cu atât îţi este mai uşor să-ţi duci la îndeplinire responsabilităţile. Cel care respiră nu se teme şi nu este copleşit de ceea îi aduce viaţa, deoarece are energia nece­sară pentru a face faţă tuturor situaţiilor. Numai cel a cărui respiraţie este superficială sau chinuită sau neregulată este dezenergizat şi se intimi­dează uşor în faţa încercărilor vieţii.

Dacă nu respiri profund şi calm, nu poţi fi în plinul inimii tale. în cazul în care nu ştii despre ce vorbesc, pune cartea jos şi începe să respiri, introducând aer în abdomen, numărând până la cinci atunci când in­spiri – şi iarăşi până la cinci, atunci când expiri. Respiră în felul acesta timp de cinci minute, extinzând treptat numărătoarea până la şapte, sau opt, sau nouă. Nu te forţa. Extinde număratul în mod gradat, pe măsură ce plămânii îţi permit să o faci fără efort.

Acum eşti în plinul inimii tale. Observă că eşti profund relaxat, dar surprinzător de vioi. Conştienta ta se extinde către toate celulele tru­pului. Eşti mulţumit acolo unde eşti. In acest moment, îţi locuieşti pe de­plin trupul. Te simţi plin de căldură şi energie. Te simţi în siguranţă. Gân­durile tale au încetinit şi au devenit mai cuprinzătoare. Nu te mai con­centrezi pe „ar trebui” şi „ce-ar fi dacă” din viaţa ta. Tensiunea şi anxie­tatea dispar. Trecutul şi viitorul s-au retras din starea ta de conştientă. Gândirea ta este centrată şi plină de demnitate. Poţi să te concentrezi asu­pra gândurilor tale, deoarece sunt mai puţine şi mai rare. Adu-ţi acum conştienta către inima ta, pe măsură ce continui să respiri calm dar pro­fund, până în abdomen.

Poţi să simţi în centrul inimii tale prezenţa înţelegerii şi compasi­unii? Poţi să vezi că te accepţi cu blândeţe pe tine şi pe ceilalţi?

Poţi să simţi iubirea care sălăşluieşte în inima ta şi se extinde liber asupra celorlalţi?

Acum te afli în plinul inimii tale. Acum eşti în liniştea din care vin toate sunetele. Ca o barcă pe ocean, simţi valurile care unduiesc dede­subtul tău. Iar tu te mişti împreună cu valurile, dar ştii că nu eşti valurile. Gândurile vin şi pleacă, dar ştii că nu eşti gândurile tale. Unele gânduri te împing mai departe decât altele, totuşi te poţi întoarce către centru. Asemenea unui val mai mare, un anumit gând poate fi încărcat de emo­ţie, dar dacă rămâi acolo unde eşti, emoţia va scădea. Acum ştii că poţi rămâne în cadrul fluxului şi refluxului, ieşind şi intrând, simţind con­tracţia şi expansiunea gândului.

Dedesubtul minţii care gândeşte, se află conştientă pură care nu judecă. De îndată ce descoperi această conştientă, inima se deschide – iar a da şi a primi nu necesită nici un efort.

A observa liniştea şi a respira profund şi calm este cel mai uşor mod de a-ţi deschide inima. Poţi să o deschizi şi prin dans sacru şi prin mişcări care includ respiraţie şi încurajează recunoştinţa şi prezenţa de­plină în acel moment. Metoda pe care o foloseşti pentru a intra în inima ta este doar un instrument. Nu face din el ceva important. Ceea ce este important este ca tu să găseşti un mod de a accesa aspectul mai profund al fiinţei tale, care este împăcat.

Nu există fiinţă umană care să nu fie capabilă de a atinge această stare de conştientă şi compasiune deschisă. Totuşi, sunt foarte puţini oa­menii care ştiu că există în ei această capacitate de a-şi găsi pacea. Majo­ritatea fiinţelor umane trăiesc viaţa într-un ritm rapid, chinuindu-se să-şi ducă zilele de azi pe mâine. Minţile lor sunt ocupate cu gânduri, planuri şi griji. Trupurile lor sunt în mod constant în luptă sau agitaţie, iar aceas­ta le slăbeşte sistemul imunitar şi creează condiţii în care boala şi starea de rău să se poată instala.

Sunt puţine fiinţele umane care se ocupă în mod direct de starea lor de bine, fizică şi emoţională. Nu e de mirare că nu au perspectivă spi­rituală. Atunci când oamenilor nu le pasă de ei înşişi, îi acuză pe alţii pentru problemele lor. Se simt victime. Se simt prinşi în capcană când e vorba de serviciul lor, de relaţii, de locul unde se află fizic, de rolurile şi responsabilităţile lor. Par a trăi într-o oală cu presiune. Fie rămân în sta­rea lor exterioară şi se simt victime, fiind sunt plini de resentimente – fie pleacă altfel decât ar trebui, înainte ca situaţia să fie rezolvată, lăsând în urmă inimi zdrobite.

Dacă ceva din toate acestea ţi se pare familiar, atunci ştii foarte bi­ne cât este de uşor să fii prins în lupta pentru existenţă. Viaţa ta a pornit în galop – eşti mai ocupat decât oricând altădată – dar cui îi foloseşte? Banii şi averile nu-ţi pot cumpăra pacea. Numele, faima şi poziţia socială nu-ţi pot aduce fericirea. Fii cinstit cu tine însuţi. Te simţi bine când e vorba de tine şi de oamenii apropiaţi ţie? Eşti optimist în privinţa vieţii? Aştepţi cu nerăbdare fiecare zi? Dacă nu, trăieşti o viaţă goală, lipsită de hrană spirituală – o viaţă care şi-a pierdut rădăcinile pe care le avea în respiraţie, în trup şi pe pământ.

A-ţi accelera viaţa nu înseamnă a o face mai bună. Călătoriile pe toată planeta în automobile şi avioane nu duc la relaţii mai apropiate. Mulţi dintre voi simt că vieţile voastre prind viteză, dar nu vă daţi seama că voi sunteţi cei care turnaţi benzină în rezervor. Presupun că vă este mai uşor să credeţi în distrugerea planetei prin cutremure şi inundaţii, de­cât să vă asumaţi responsabilitatea pentru pângărirea ei prin propria voas­tră nelinişte, plictiseală şi neglijenţă.

Nu vedeţi că Pământul vă reflectă calitatea propriei voastre con­ştiente? Poluarea nu este nimic altceva decât poluarea propriei voastre inimi-minte. Cu cât vă depărtaţi mai mult de voi înşivă, cu atât aduceţi mai multă violenţă asupra Pământului şi asupra celorlalţi. Cu cât uitaţi mai mult să respiraţi, cu atât aerul devine mai nesănătos şi cu atât apar mai multe conflicte interpersonale.

Dacă veţi continua să uitaţi să respiraţi, planeta este condamnată. „Ei bine”, spui tu, „ne descurcăm noi şi cu asta”. Dar s-ar putea să nu fie atât de uşor pe cât crezi. Incearcă un timp… Respiră adânc o singură zi şi vezi ce se întâmplă. Dacă te dedici acestui exerciţiu, începe să dispară din viaţa ta tot ceea ce este artificial. Şi s-ar putea să fii uimit cât de mul­te lucruri din viaţa ta încep să se disperseze.

Ia gândeşte-te! Ai un serviciu sigur? Nu, dacă mergi la lucru din spirit de sacrificiu. Şi cu căsătoria cum stai? Eşti împreună cu partenerul din obligaţie, sau din dragoste? Dar convingerile tale religioase sau mo­rale … sunt ele profunde? Sau au fost modelate pe bază de frică şi vino­văţie? Dacă e aşa, ele nu vor rezista fluxului şi refluxului, pe măsură ce respiraţia coboară în abdomen şi apoi iese prin gură, nas şi piele.

Vrei cu adevărat să te eliberezi de toxine? Doreşti cu adevărat să o iei mai încet? Eşti gata să renunţi la excesul de stimulente?

„Dar”, vei întreba tu „nu mai pot să-mi citesc ziarul şi să mă uit la ştirile de la televizor?”

„Ba da”, îţi voi răspunde eu „dar numai dacă poţi să respiri în con­tinuare, profund şi calm”.

Cei mai mulţi dintre voi vor descoperi că acest lucru este imposi­bil. A căuta pacea înseamnă a renunţa, pentru moment, la stimulentele false din viaţa voastră, la tot ceea ce este trivial sau în exces vă îndepărtea­ză de esenţa lui cine sunteţi.

Nu-mi cereţi să vă explic totul. Nu am de gând să vă ofer un nou set de porunci. Folosiţi-vă bunul simţ. Observaţi ce anume vă aduce pa­cea şi ce anume vă tulbură pacea. Asumaţi-vă responsabilitatea pentru ceea ce consumaţi, pentru persoanele pe care le aduceţi în preajma voas­tră, pentru ceea ce faceţi. Aveţi posibilitatea de a alege. Anumite alegeri vă aduc doar luptă şi durere. Altele, vă aduc linişte şi vindecare.

Puteţi trăi tară supra-stimulente? Puteţi să o luaţi mai încet, să res­piraţi şi să trăiţi în cadrul momentului? S-ar putea să nu fie atât de greu pe cât credeţi. Dat fiindcă puteţi începe acum – şi nu în trecut sau în viitor – totul devine o simplă provocare. încercaţi acum. Fiţi în prezent şi respiraţi câteva minute. Cu cât o faceţi mai mult, cu atât devine mai uşor. Această practică va deveni din ce în ce mai intensă – ca un torent care vine din munte şi antrenează pietrele mari care-i stau în cale.

Atunci când vă hotărâţi să practicaţi liniştea, relaţia voastră cu în­tregul univers se schimbă. Comunicarea se adânceşte şi se extinde. Cei care vă cunosc, vă înţeleg fără cuvant. Ceea ce vreţi să spuneţi este purtat de respiraţie şi de vânt. Nu mai există nici o diferenţă între ce este înă­untrul şi ce este în afară. Pământul şi cerul se întâlnesc, acolo unde inima şi mintea ta se unesc într-o binecuvântare tăcută.

Doar frica ta te face să opui rezistenţă vieţii. Prin respiraţie depă­şeşti frica – şi rezistenţa dispare. Acum te alături curentului vieţii. E ne­voie să ai un serviciu, să te căsătoreşti, să faci copii, să scrii cărţi, să ţii conferinţe, să-i hrăneşti pe cei flămânzi, să-i ajuţi pe cei lipsiţi de drep­turi şi deprimaţi? Nu, decât dacă toţi ţi se alătură şi merg în aceeaşi direc­ţie – o dată cu râul vieţii. Iar dacă o fac, să fii sigur că nu tu eşti cel care munceşte, se căsătoreşte, procreează, scrie, vorbeşte, hrăneşte sau ajută. Râul o face – prin tine. Şi, în felul acesta, rămâi vesel şi relaxat, indife­rent de ce faci. Nimic nu te împiedică de la a respira, deoarece respiraţia este singura ta responsabilitate.

Aşa că, îţi voi da un jalon simplu: „Dacă nu poţi respira, nu o face. Iar dacă tot te chinui să o faci, aminteşte-ţi să respiri cum trebuie!”

De prea mulţi ani te mişti foarte rapid, astfel încât râul nu te poate prinde din urmă. Nu e de mirare că nu simţi că ai fi sprijinit de către uni­vers!.

Dar, sus inima! Gândeşte-te că fiecare persoană care a trăit pe pla­netă a cunoscut şi a practicat ceea ce vă învăţ eu acum. Iar undeva, adânc în inima ta, o ştii şi ţi-o aminteşti şi tu. Asta, deoarece demult – înainte ca ego-ul vostru să încerce să ia comanda călătoriei – tu erai căpitanul răbdător al propriei tale corăbii, care se îndrepta fără vâsle şi fără pânze către o destinaţie intuită, dar necunoscută.

Şi, acelaşi lucru se întâmplă şi acum, chiar dacă tu crezi că trebuie să te zbaţi ca să preiei comanda.

Respiră şi, cu timpul, râul vieţii te va găsi şi te va adopta. Atunci, vei fi purtătorul lui de cuvânt şi confidentul lui. Cel care ascultă şi cel ca­re spune adevărul. Cel care face servicii, fără să păstreze nimic pentru el.

Cel care iubeşte, fără să ceară nimic în schimb.

Acesta este întru totul destinul vostru. A fi creatorul şi cel creat -totul în unul. A fi masculin în feminin şi feminin în masculin. A fi activ şi receptiv. A merge dincolo de dualitate, pe aripile paradoxului.

Toate acestea le vei face, deoarece Mesia a venit şi Mesia eşti tu. Tu eşti cel care învaţă să respire şi să se ridice din durerea conflictelor autocreate.

Tu eşti acela, dragul meu frate şi draga mea soră.

Numai tu.

Paul Ferrini- “Linistea inimii”

http://terapie-prin-iubire.ro/wp-content/plugins/mailpress/mp-includes/action.php?action=view&id=2972&key=f4ca26e26321c73af28351c66710edab 

Micul Prinț, de Antoine de Saint-Exupery: cea mai frumoasă carte pentru suflet

"Dedicație: Lui Leon Werth Copiilor le cer iertare că am închinat această carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten, din câți am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar și cărțile pentru copii. Am și al treilea motiv: acest om mare trăiește în Franța, unde suferă de foame și de frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă toate motivele înfățișate nu sunt de ajuns, țin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, căci și acest om mare a fost cândva copil. Toți oamenii mari au fost cândva copii. ( Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.) Așa că fac această îndreptare: Lui Leon Werth, pe când era el băiețel"

Capitolul 1 Când aveam şase ani, am văzut odată o minunată poză într-o carte despre Pădurea Virgină care se numea Poveşti Trăite. înfăţişa un şarpe boa care înghiţea un animal sălbatic. Iată copia desenului:

Se spunea în carte: „Şerpii boa îşi înghit prada întreagă, fără s-o mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm vreme de şase luni cât îşi fac digestia". M-am gândit mult atunci la aventurile din junglă şi, la rându-mi, am izbutit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen. Desenul meu numărul 1. El arăta aşa:

Mi-am arătat capodopera oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu îi speria. Ei mi-au răspuns: -De ce ne-ar speria o pălărie? Desenul meu nu înfăţişa o pălărie. El înfăţişa un şarpe boa care înghiţise un elefant. Am desenat atunci interiorul şarpelui boa, pentru ca oamenii mari să poată înţelege. Ei au mereu nevoie de explicaţii. Desenul meu numărul 2 arăta astfel:

Oamenii mari m-au sfătuit să las deoparte desenele cu şerpi boa deschişi sau închişi şi să mă ocup mai curând de geografie, de istorie, de aritmetică şi de gramatică. Astfel am abandonat, la vârsta de şase ani, o minunată carieră de pictor. Fusesem descurajat de insuccesul desenului meu numărul unu şi al desenului meu numărul doi. Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic singuri şi e obositor pentru copii să le tot dea explicaţii. Am fost aşadar nevoit să aleg o altă meserie şi am învăţat să pilotez avioane. Am zburat cam peste tot în lume. Iar geografia, e adevărat, mi-a ajutat mult. Ştiam să deosebesc, de la prima ochire, China de Arizona. E un lucru tare folositor, dacă te-ai rătăci cumva pe timp de noapte. Am avut astfel, în cursul vieţii mele, o sumedenie de contacte cu o sumedenie de oameni serioşi. Am trăit mult în preajma oamenilor mari. I-am văzut de aproape. Asta nu m-a făcut să am o părere mai bună despre ei. Când dădeam peste câte unul care mi se părea mai isteţ, făceam cu el experienţa cu desenul meu numărul 1, pe care l-am păstrat întotdeauna. Voiam să ştiu dacă pricepea cu adevărat. Dar îmi răspundea mereu: „Asta e o pălărie". Atunci nu-i mai vorbeam nici despre şerpi boa, nici despre păduri virgine, nici despre stele. încercam să-i vorbesc pe limba lui. îi vorbeam despre bridge, despre golf, despre politică şi cravate. Iar omul mare era foarte mulţumit că face cunoştinţă cu cineva atât de chibzuit. Capitolul 2 Am trăit astfel singur, fără a avea pe cineva cu care să stau de vorbă cu adevărat, până ce am avut o pană în deşertul Sahara, acum şase ani. Se stricase ceva la motor. Şi cum n-aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam să încerc să fac, de unul singur, o reparaţie dificilă. Era pentru mine o problemă de viaţă şi de moarte. Abia mai aveam apă de băut pentru opt zile. În prima seară am adormit pe nisip, la o mie de mile de orice ţinut locuit. Eram mult mai izolat decât un naufragiat pe o plută în mijlocul oceanului. Vă închipuiţi atunci surpriza mea, în zori, când m-a trezit un glas firav şi ciudat. Zicea: -Te rog... desenează-mi o oaie! -Poftim? -Desenează-mi o oaie... Am sărit în picioare de parcă aş fi fost lovit de trăsnet. M-am frecat la ochi. M-am uitat cu atenţie. Şi am văzut un prichindel cu totul extraordinar care mă privea cu gravitate. Iată cel mai bun portret pe care, mai târziu, am izbutit să i-1 fac. Insă desenul meu, desigur, este mult mai puţin fermecător decât modelul. Nu-i din vina mea. Fusesem descurajat în cariera mea de pictor de către oamenii mari, la vârsta de şase ani, şi n-am învăţat să desenez nimic, în afară de şerpi boa deschişi şi închişi. M-am uitat aşadar la acea apariţie făcând ochii mari de uimire. Nu uitaţi că mă găseam la o mie de mile de orice ţinut locuit. Or, omuleţul meu nu mi se părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfăţişarea unui copil pierdut în mijlocul deşertului, la o mie de mile de orice ţinut locuit. Când am izbutit în cele din urmă să vorbesc, i-am spus: -Dar... ce faci aici? Iar atunci el îmi repetă, foarte blând, ca pe un lucru foarte serios: -Te rog... desenează-mi o oaie... Când misterul este prea impresionant, nu te încumeţi să nu-i dai ascultare. Oricât de absurd mi s-ar fi părut acest fapt, la o mie de mile depărtare de orice ţinut locuit şi în primejdie de moarte, am scos din buzunar o foaie de hârtie şi un stilou. Mi-am amintit însă atunci că studiasem îndeosebi geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi i-am spus (cam prost dispus) omuleţului că nu prea ştiu să desenez. El îmi răspunse: -Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.

Iată cel mai bun portret pe care, mai târziu, am izbutit să i-l fac.

Cum nu mai desenasem niciodată vreo oaie, am refăcut pentru el unul din cele două desene pe care eram în stare să le fac. Cel cu şarpele boa închis. Şi am fost uluit să-l aud pe omuleţ spunându-mi: -Nu! Nu! Nu vreau un elefant într-un boa. Un boa e foarte periculos, iar un elefant ocupă prea mult loc. La mine acasă e totul foarte mic. Am nevoie de o oaie. Desenează-mi o oaie! Atunci am desenat. S-a uitat cu atenţie, apoi a zis: -Nu! Asta e deja foarte bolnavă. Fă alta!

Am desenat: Prietenul meu a zâmbit amabil, cu indulgenţă. -Vezi şi tu... asta nu e oaie, e berbec. Are coarne...

Mi-am refăcut, aşadar, desenul. Dar a fost refuzat ca şi celelalte. -Asta-i prea bătrână. Vreau o oaie care să trăiască mult.

Atunci, nemaiavând răbdare, cum mă grăbeam să încep demontarea motorului, am zmângălit desenul ăsta.

Şi i-am spus, într-o doară:

-Asta e o ladă. Oaia pe care o vrei tu e înăuntru. Am fost însă foarte surprins văzând cum se luminează chipul tânărului meu critic.

-Exact aşa o voiam! Crezi că oaia asta are nevoie de multă iarbă?

-De ce?

-Pentru că la mine acasă e totul foarte mic...

-O să ajungă cu siguranţă. Ţi-am dat o oaie foarte mică. îşi înclină capul spre desen.

-Nu chiar aşa de mică... Poftim! A adormit...

Şi aşa am făcut cunoştinţă cu micul prinţ.

Cartea o puteti cumpara de Aici