|  | 
| Capitolul 1
Când aveam şase ani, am văzut odată o minunată poză într-o carte despre Pădurea Virgină care se numea Poveşti Trăite. înfăţişa un şarpe boa care înghiţea un animal sălbatic. Iată copia desenului: | 
| 
 | 
| 
Se
 spunea în carte: „Şerpii boa îşi înghit prada întreagă, fără s-o 
mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm vreme de şase luni cât îşi fac
 digestia". 
M-am
 gândit mult atunci la aventurile din junglă şi, la rându-mi, am 
izbutit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen. Desenul meu 
numărul 1. El arăta aşa: | 
| 
 | 
| 
Mi-am arătat capodopera oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu îi speria. 
Ei mi-au răspuns: 
-De ce ne-ar speria o pălărie? 
Desenul
 meu nu înfăţişa o pălărie. El înfăţişa un şarpe boa care înghiţise un 
elefant. Am desenat atunci interiorul şarpelui boa, pentru ca oamenii 
mari să poată înţelege. Ei au mereu nevoie de explicaţii. Desenul meu 
numărul 2 arăta astfel: | 
| 
 | 
| 
Oamenii
 mari m-au sfătuit să las deoparte desenele cu şerpi boa deschişi sau 
închişi şi să mă ocup mai curând de geografie, de istorie, de aritmetică
 şi de gramatică. Astfel am abandonat, la vârsta de şase ani, o minunată
 carieră de pictor. Fusesem descurajat de insuccesul desenului meu 
numărul unu şi al desenului meu numărul doi. Oamenii mari nu înţeleg 
niciodată nimic singuri şi e obositor pentru copii să le tot dea 
explicaţii. 
Am
 fost aşadar nevoit să aleg o altă meserie şi am învăţat să pilotez 
avioane. Am zburat cam peste tot în lume. Iar geografia, e adevărat, 
mi-a ajutat mult. Ştiam să deosebesc, de la prima ochire, China de 
Arizona. E un lucru tare folositor, dacă te-ai rătăci cumva pe timp de 
noapte. 
Am
 avut astfel, în cursul vieţii mele, o sumedenie de contacte cu o 
sumedenie de oameni serioşi. Am trăit mult în preajma oamenilor mari. 
I-am văzut de aproape. Asta nu m-a făcut să am o părere mai bună despre 
ei. 
Când
 dădeam peste câte unul care mi se părea mai isteţ, făceam cu el 
experienţa cu desenul meu numărul 1, pe care l-am păstrat întotdeauna. 
Voiam să ştiu dacă pricepea cu adevărat. Dar îmi răspundea mereu: „Asta e
 o pălărie". Atunci nu-i mai vorbeam nici despre şerpi boa, nici despre 
păduri virgine, nici despre stele. încercam să-i vorbesc pe limba lui. 
îi vorbeam despre bridge, despre golf, despre politică şi cravate. Iar 
omul mare era foarte mulţumit că face cunoştinţă cu cineva atât de 
chibzuit. Capitolul 2
Am
 trăit astfel singur, fără a avea pe cineva cu care să stau de vorbă cu 
adevărat, până ce am avut o pană în deşertul Sahara, acum şase ani. Se 
stricase ceva la motor. Şi cum n-aveam cu mine nici mecanic, nici 
pasageri, mă pregăteam să încerc să fac, de unul singur, o reparaţie 
dificilă. Era pentru mine o problemă de viaţă şi de moarte. Abia mai 
aveam apă de băut pentru opt zile. 
În
 prima seară am adormit pe nisip, la o mie de mile de orice ţinut 
locuit. Eram mult mai izolat decât un naufragiat pe o plută în mijlocul 
oceanului. Vă închipuiţi atunci surpriza mea, în zori, când m-a trezit 
un glas firav şi ciudat. Zicea: 
-Te rog... desenează-mi o oaie! 
-Poftim? 
-Desenează-mi o oaie... 
Am
 sărit în picioare de parcă aş fi fost lovit de trăsnet. M-am frecat la 
ochi. M-am uitat cu atenţie. Şi am văzut un prichindel cu totul 
extraordinar care mă privea cu gravitate. Iată cel mai bun portret pe 
care, mai târziu, am izbutit să i-1 fac. Insă desenul meu, desigur, este
 mult mai puţin fermecător decât modelul. Nu-i din vina mea. Fusesem 
descurajat în cariera mea de pictor de către oamenii mari, la vârsta de 
şase ani, şi n-am învăţat să desenez nimic, în afară de şerpi boa 
deschişi şi închişi. 
M-am
 uitat aşadar la acea apariţie făcând ochii mari de uimire. Nu uitaţi că
 mă găseam la o mie de mile de orice ţinut locuit. Or, omuleţul meu nu 
mi se părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de 
foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfăţişarea 
unui copil pierdut în mijlocul deşertului, la o mie de mile de orice 
ţinut locuit. Când am izbutit în cele din urmă să vorbesc, i-am spus: 
-Dar... ce faci aici? 
Iar atunci el îmi repetă, foarte blând, ca pe un lucru foarte serios: 
-Te rog... desenează-mi o oaie... 
Când misterul este prea impresionant, nu te încumeţi să nu-i dai ascultare. 
Oricât
 de absurd mi s-ar fi părut acest fapt, la o mie de mile depărtare de 
orice ţinut locuit şi în primejdie de moarte, am scos din buzunar o 
foaie de hârtie şi un stilou. Mi-am amintit însă atunci că studiasem 
îndeosebi geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi i-am spus (cam 
prost dispus) omuleţului că nu prea ştiu să desenez. El îmi răspunse: 
-Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie. | 
| 
 | 
| 
Iată cel mai bun portret pe care, mai târziu, am izbutit să i-l fac. | 
|  
Cum
 nu mai desenasem niciodată vreo oaie, am refăcut pentru el unul din 
cele două desene pe care eram în stare să le fac. Cel cu şarpele boa 
închis. Şi am fost uluit să-l aud pe omuleţ spunându-mi: 
-Nu!
 Nu! Nu vreau un elefant într-un boa. Un boa e foarte periculos, iar un 
elefant ocupă prea mult loc. La mine acasă e totul foarte mic. Am nevoie
 de o oaie. Desenează-mi o oaie! 
Atunci am desenat. 
S-a uitat cu atenţie, apoi a zis: 
-Nu! Asta e deja foarte bolnavă. Fă alta! | 
|  
Am desenat: 
Prietenul meu a zâmbit amabil, cu indulgenţă. 
-Vezi şi tu... asta nu e oaie, e berbec. 
Are coarne... | 
|  
Mi-am refăcut, aşadar, desenul. 
Dar a fost refuzat ca şi celelalte. 
-Asta-i prea bătrână. Vreau o oaie care să trăiască mult. | 

Atunci, nemaiavând răbdare, cum mă grăbeam să încep demontarea motorului, am zmângălit desenul ăsta.
Şi i-am spus, într-o doară:
-Asta
 e o ladă. Oaia pe care o vrei tu e înăuntru. Am fost însă foarte 
surprins văzând cum se luminează chipul tânărului meu critic.
-Exact aşa o voiam! Crezi că oaia asta are nevoie de multă iarbă?
-De ce?
-Pentru că la mine acasă e totul foarte mic...
-O să ajungă cu siguranţă. Ţi-am dat o oaie foarte mică. îşi înclină capul spre desen.
-Nu chiar aşa de mică... Poftim! A adormit...






 
 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu