„Paul, ori de cate ori ma gandesc ca
cineva (inclusiv eu insumi) are nevoie sa fie indreptat, incep sa gandesc din
perspectiva lipsei. Si nimic nu se
indreapta printr-o mentalitate a lipsei…E un adevarat paradox. Daca eu gandesc ca ceva trebuie indreptat,
indreptarea devine imposibila.
Daca eu imi dau seama ca nu poate fi
reparat, atunci nu este stricat. Cheia in aceasta propozitie este cuvantul
“eu”. Ceea ce gandesc eu determina drama sau absenta dramei. Deoarece noi vrem ca lucrurile sa fie perfecte,
intotdeauna incercam sa ne schimbam experienta.
Una din cele mai insemnate practici ale
Mintii Christice este acceptarea.Cati dintre noi gasesc, insa, ca e
usor sa accepte viata asa cum se petrece, asa cum se dezvaluie?
Cei mai multi dintre noi incearca sa
practice acceptarea, dar ne dam seama ca nu reusim decat sa gasim, constant,
nod in papura experientei noastre. Atunci cand realizam acest lucru, putem
alege intre a ne pedepsi sau a accepta faptul ca suntem cusurgii. Daca ne
pedepsim, nu vom reusi decat sa subliniem si mai mult neputinta noastra de a
accepta. Acest lucru poate deveni un cerc vicios in care continuu ne
consideram neadecvati. Asa ca trebuie sa
invatam sa fim constienti de ceea ce se intampla, fara sa
judecam.
Atunci cand traim starea de pace nu avem
nevoie sa indreptam ceva sau pe cineva, orice ar fi. Daca ceva trebuie sa se
schimbe, schimbarea se va produce de la sine. Nu trebuie fortata. Nu are
nevoie de manipulare.
[...] Ne purtam de parca am fi in batalie,
cu singura deosebire ca ea are loc in mintea noastra. [...]
Uneori incercam sa-i indreptam pe altii in
moduri mult mai subtile. Cand prietenii nostri ne vorbesc, aparent ii
ascultam, dar adesea o facem prin propriile noastre filtre. In mintea noastra
suntem sau nu de acord cu ei si plasam ce spun in contextul convingerilor
noastre. De cele mai multe ori cand prietenii ne fac confidente, noi credem
ca ei ne adreseaza invitatia de a le analiza situatia si a le da sfaturi.
Una din cheile practicii Mintii Christice e sa
asculti fara prejudecati. Daca oamenii cer o replica, le spunem
ca noi credem ca intelegem ceea ce spun, ca i-am auzit cu adevarat,
neconditionat.
Atunci cand dam sfaturi ne implicam in
problemele lor. Normal ar fi sa ne dam seama ca avem deja destule provocari
in propria viata, ca sa mai avem nevoie sa ne asumam si problemele lor. In
plus, noi nu putem intelege contextul vietii altei persoane. Nici macar acele
solutii care au fost bune pentru noi nu se potrivesc neaparat si pentru
altii.
Atunci cand incercam sa indreptam sau sa dam
sfaturi nu suntem nici binevoitori si nici generosi. Mai degraba ii atacam.
Daca vrem sa fim amabili trebuie sa-i acceptam asa cum sunt si sa incetam sa
le schimbam viata.
Nu suntem in stare sa oferim opinii sau
solutii, dar putem sa-i lasam sa stie ca i-am auzit si ca raspunsurile se
afla deja in ei, asa cum sunt deja in noi toti. Atunci cand avem increderea
ca ceilalti vor gasi propriile raspunsuri, ii tratam ca pe niste egali
spirituali…
Nu pretindem ca stim ceva ce ei nu stiu! Nu
dorim ca ei sa ajunga sa depinda de noi! Noi le acordam oamenilor respect si
libertate. Avem credinta ca adevarul din ei le va ilumina calea. Aceasta este
Iubirea in actiune!
Ingrijindu-ne de noi insine la toate
nivelurile, fizic, emotional, mental si spiritual, suntem capabili sa
raspundem celorlalti in modul cel mai rabdator, afectuos si plin de
compasiune posibil.
Poate ca pentru unii dintre noi este o
revelatie sa afle ca noi nu suntem aici sa-i salvam pe altii de durerea lor,
ci doar ca sa o depasim pe a noastra.
Aceasta este si principala noastra
raspundere in prezenta intrupare.
Chiar si atunci cand ne unim viata cu a
altei persoane, aceasta raspundere ramane a noastra.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu