Realitatea înseamnă Vis plus Timp

Stefano Elio D’Anna – Scoala Zeilor – Capitolul 8: La Shanghai, cu Visătorul – 15. Realitatea înseamnă Vis plus Timp

„Țelul nostru comun este să devenim Unu. Scopul nostru este unitatea fiinţei. Numai după ce această unificare se petrece înăuntrul nostru şi dobândim starea de integritate, numai atunci putem fi cu adevărat «atinşi de vis».
Realitatea înseamnă Vis plus timp.”

Înregistram acest aforism în termenii unei ecuaţii cu simbolurile: V + T = R. Într-o bună zi aveam să transmit această formulă studenţilor mei, înmagazinând în ea înţelepciunea acestei viziuni şi taina energiei ei nestăvilite.

Totul izvorăşte din vis. Tot ceea ce vedem şi atingem, orice lucru palpabil, se naşte în sânul invizibilului. Iar timpul decriptează. Aceasta reprezenta vârful şi miezul gândirii Visătorului, arhitrava filosofiei Lui puternice, sferice şi coerente, care hrănea rădăcinile unei universităţi a viitorului şi făurise deviza: Visibilia ex Invisibilibus.
„Visează… visează… să nu încetezi niciodată să visezi… Visează!… Zboară!… şi să nu te opreşti niciodată” mă îndemnă El cu tărie. „Realitatea te va ajunge din urmă.”
Cu acea rugăminte, Visătorul părea că intenţionează să încheie cea de-a doua seară petrecută în Shanghai.
În restaurant rămăsesem numai noi doi. Chiar şi trupă de jazz din foaier încetase să mai cânte. Prin fereastră, turnul Oriental Pearl TV se contura, ca o rachetă imensă şi strălucitoare pe pista de lansare, gata să devoreze
spaţiul.
„Visează… să nu încetezi niciodată să visezi… realitatea te va ajunge din urmă!”
„De ce există atât de puţini, în istoria omenirii, care au un vis?”
„Pentru a fi «atins de vis», omul trebuie să atingă unitatea fiinţei” , răspunse Visătorul. Îmi amintesc că acea expresie mă cutremurase. „Numai un individ integru, indivizibil, îşi poate induce Visul şi conştientiza că «visul» este cel mai real lucru care există.”
„Dar ce se întâmplă cu cei care nu visează?”, am întrebat, când mi-am dat seama că erau atât de mulţi cei ce nu fuseseră niciodată incluşi în clubul privat al Visătorilor.
„Toţi oamenii visează, toţi au puterea de a-şi crea propria lume, însă foarte puţini sunt conştienţi de ea şi ştiu cât de puternic este visul lor… că are forţa de a îmbogăţi orice lucru din jurul lor sau de-a hrăni coşmarul lumii.
Foarte puţini, datorită voinţei şi neprihănirii lor, pot visa o lume perfectă şi o pot materializa. Aceasta este condiţia îndeplinită numai de războinici, de eroi, de oamenii care iubesc.”
În viziunea Visătorului, „visul”, cel mai real lucru care există, ocupă ultima treaptă de pe scara realităţii, întrucât el de fapt reprezintă condiţia întrupării.
Mintea mea ardea în flăcări. O grămadă de întrebări se îmbulzeau una peste alta şi se adunau împrejur căutând un răspuns. Înainte de a-mi deschide gura, Visătorul mă întrerupse cu un gest evaziv.
„Nu poţi afla voinţa în lume” a spus El, pe tonul cuiva care împărtăşeşte un secret decisiv „Voinţa se află doar înăuntrul tău… dar este îngropată. Trebuie să o dezgropi!” . El n-a mai adăugat nimic, mi-a mai dat doar câteva clipe de răgaz pentru a termina de scris şi a reflecta la ultima frază. Apoi a definit desăvârşirea, ca pe abilitatea de a te îndrepta fără ezitări în direcţia propriului vis, fără amânare sau cădere în păcat. „Omul care îşi poartă permanent visul cu el, nu poate fi pângărit… Totul, în viaţa lui, curge spre împlinirea marii sale aventuri.”
Observăm că acea condiţie era destul de larg răspândită. „Aparent, fiecare om încearcă”, am argumentat eu, cu intenţia strategică de a-L îndemna să-mi spună mai mult despre acel subiect pasional – „toată lumea sau, cel puţin, majoritatea, încearcă să-şi îndulcească viaţa, să-şi facă planuri, programe şi să atingă unele obiective.”
Visătorul mi-a explicat diferenţa dintre a visa şi a planifica. Oamenii care hrănesc un vis nu au îndoieli, incertitudini sau temeri. De fiecare dată când îşi îndreaptă gândul spre vis, ei se simt reînnoiţi şi pătrund în lumea libertăţii. Deoarece visul este strâns legat de voinţă, el este chiar voinţa adevărului. Dimpotrivă, cei care planifică, cei care se străduiesc să atingă un obiectiv, de câte ori se gândesc la ceva îi cuprinde anxietatea şi cad pradă propriilor temeri şi îndoieli.
„Teama şi îndoiala sunt cancerul visului” , a afirmat El laconic, oferindu-mi încă o maximă puternică şi memorabilă. Apoi a făcut o pauză. M-am bucurat de ea, pentru a-mi pune notiţele în ordine. Notiţele deja acopereau toate paginile carneţelului meu. Eram foarte preocupat de această îndeletnicire când am tresărit, la auzul vocii Lui. „Oamenii muncesc, planifică şi acumulează cu tărie şi cu o energie despre care ai zice că este tenacitate. De fapt, este doar teamă… Săgeţi de adrenalină, ca nişte şocuri electrice, străpung încontinuu universul întunecat al celulelor lor. Aceşti oameni par a fi foarte ocupaţi, idealişti declaraţi sau afacerişti hotărâţi, însă ei sunt fideli morţii şi numele lor apar pe statele ei de plată.”
Notiţele mele devorau cu lăcomie filele albe. Simţeam substanţa nepreţuită a cuvintelor şi prezenţei Lui. Le simţeam cum împrospătează aerul şi călătoresc neobosite, spre cele mai îndepărtate colţuri ale planetei, spre cele mai ascunse cute ale fiinţei umane, pentru a-i cicatriza rănile şi a-i alunga umbrele. Eram tulburat. O emoţie iraţională, un fel de plânset, mă împingeau uşor spre pereţii fiinţei mele şi fiecare fibră îmi tremură. Mi-am ridicat capul din notiţe şi i-am văzut chipul, foarte apropriat de mine.
„Munceşte pentru un ideal. Stai în slujba umanităţii care visează, care aspiră, care cere!” a spus Visătorul. Nu voi putea niciodată să uit sau să ocolesc cuvintele care au urmat. „Străduieşte-te, în permanenţă, să te perfecţionezi. Încearcă întotdeauna să-ţi sporeşti înţelepciunea. Plăteşte în avans pentru existenţa ta. Ajută-i pe alţii, în eforturile lor, dacă ţi-o cer sincer. Numai tu poţi să faci acest lucru, din interior. Eu nu mă pot pune în locul tău. Am încercat imposibilul… Am mers contra destinului tău inflexibil, care deja te condamnase… pentru a-ţi da o şansă, pentru a te înălţa din condiţia ta. Numai cel ce iubeşte se bucură de libertate şi numai cel ce este liber se bucură de iubire. Libertatea şi iubirea reprezintă două faţete ale aceleiaşi realităţi.”
Lecţiile memorabile despre dependenţă, îndrăgostire şi, ultima, despre unitatea fiinţei, care începuse la Hotelul Peace, îşi găseau epilogul pe malul Bundului, în acele cuvinte care răsunau ca un strigăt de luptă.
„Într-o zi, cere să devii Visător” m-a sfătuit El cu blândeţe şi a adăugat „Dintre toate destinele posibile, acesta este cel mai măreţ… Cere să devii inventatorul, creatorul propriului univers… Atunci lumea îţi va asculta ordinele şi îţi va da tot ce-ţi doreşti…”
La auzul acestor cuvinte, am închis ochii. Mi se părea că cerul Shanghaiului era spintecat de cea mai frumoasă şi strălucitoare cometă. Eram sigur că acea dorinţă mi se va îndeplini, dacă o voi cere cu sinceritate! Acum sau niciodată, mă gândeam eu. Nu mi se va da o a doua şansă. Totuşi, eram ca paralizat.
Visătorul şi, împreună cu El, întreaga lume păreau să aştepte suspendaţi de firul subţire al intenţiei mele. Nu mai percepusem niciodată atât de clar faptul că totul depindea de mine şi că Visătorul exista numai pentru mine.
Ani întregi de muncă, ucenicia îndelungă şi toate eforturile mele susţinute mă ajutaseră să mă îndrept spre acea răscruce esenţială. Acum, în cele din urmă, marea acţiune pentru care mă pregătise Visătorul de atâta amar de vreme avea să înceapă sau avea să rămână în vâltoarea lumilor posibile. Venise vremea să-mi iau zborul. Ezitam, pe marginea acelui abis fără de întoarcere. Îl simţeam cum mă priveşte şi cum vibrează. Atunci ştiam cu siguranţă că El era singura fiinţă din lume care mă iubise cu adevărat. Simţeam cum mi se umplu ochii de lacrimi şi cum pleoapele mi se umflă în încercarea de a le reţine şi sufoca. Apoi, lumea s-a întunecat şi a trebuit să mă opresc din scris.

sursa