Mirarea si fascinatia in fata vietii – o sarbatoare a sufletului

Cand decizi sa incepi sa cultivi frumosul in interiorul tau, sau mai bine zis cand incepi sa iti amintesti cine esti si sa te acordezi la acea frecventa a frumosului care se afla tot timpul in adancul fiintei tale, realitatea exterioara incepe sa reflecte acel frumos. De fapt nu realitatea reflecta ci tu incepi sa observi acele elemente de frumos ale realitatii la care pana mai ieri erai orb pentru ca traiai pe cu totul alta frecventa.
Odata ce ai reusit sa pasesti in aceasta directie, lasa viata sa te surprinda. Ceea ce vreau sa spun este ca ai la indemana un instrument minunat care sa faca din fiecare clipa un dar, o sarbatoare si acest instrument este mirarea. Mirarea te scoate din zona de „stiu” si senzatia ca stim este benefica la un moment dat, pentru ca ne reda increderea in propriile forte, dar in acelasi timp este bine sa avem clipe in care sa stim sa iesim din zona de cunoastere si sa intram in mirare. Pur si simplu, dezbraca-te de mantia cunoasterii, pentru cateva clipe si redevino copil.
Viata se compune din miracole marunte si continue pe care le intalnesti la tot pasul. O floare, un copac, o adiere de vant, o sincronicitate, un gand cristalin, un zambet, o reusita la care nu te asteptai. Toate aceste culori incep sa ti se dezvaluie si este bine sa stii sa le primesti cu mirare de copil. Mirarea, fata de starea de „stiu”, are darul de a contine in ea inocenta copilariei si atunci cand privim la nuantele existentei cu ochi puri de copil, ne deschidem catre seva Iubirii, ne lepadam o vreme de adultul care le stie pe toate, de cel care aduce problemele trecutului si angoasele legate de viitor, in clipa prezenta stirbindu-i stralucirea, de conditionarile mintii si ne deschidem complet catre Lumina. Privim cu ochi mari de copil si cuprindem in ei toata minunea momentului, simtim cu inima curata a unui copil si cuprindem in ea tot freamatul clipei.
Un copil priveste o floare si exclama „oaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaau!”, prin aceasta stare de a fi, el aduce recunostinta clipei si nu numai, mirarea in fata frumosului ii mentine vie curiozitatea. Aceasta curiozitate, odata activata te ajuta sa patrunzi tot mai adanc si mai profund in darul acelei clipe, pentru ca stii ca intotdeauna este mai mult decat poti sa vezi acum. Te lasi surprins de acel miracol marunt al vietii si lasandu-te surprins, in primul rand il inalti. El nu mai ramane marunt ci capata proportii uriase, pentru ca este rupt din infinit si tu incepi sa percepi acest lucru. Asadar te lasi surprins nu pentru ca „nu stii”, nu pentru ca nu ai cunoastere si nu ai mai vazut asa ceva (defapt chiar nu stii si cunoasterea pe care o ai chiar este un bob de nisip pe o plaja infinita) ci pentru ca a aparut in viata ta in acea forma si conjunctura unica, pentru ca in acel moment tu vezi si simti o impletire unica a culorilor Luminii si acest lucru este minunat. Tu practic te plimbi pe Cararea vietii si dintr-o data, in fata ta, apare un fragment de frumos. Mirarea in fata acestui fragment de frumos reprezinta defapt o stare complexa si profunda de scufundare in Iubire. Nu e ca nu ai mai vazut in viata ta un copac. Vezi copaci la tot pasul, dar atunci cand privesti la un arbore cu mirarea copilului, tu te indragostesti de acel copac, prezenta sa in viata ta nu este o raritate, dar unicitatea clipei te surprinde, activeaza in tine freamatul, tremurul care te face sa traiesti plenar acel moment. Tu nu il vezi doar cu ochii ci prin acel „oaaaaaaaaau”, daca este intr-adevar simtit si nu fortat, te deschizi plenar catre el, il vezi cu toata fiinta, il simti cu toata fiinta. Cand iti apare o floare in cale si spui „da, ce nu stiai? Exista flori!”, atunci vorbesti dintr-o zona de cunoastere care in acest context te limiteaza, nu te lasa sa patrunzi in pliurile clipei, sa te scufunzi in nuante, sa o traiesti plenar. Cand iti apare o floare in cale, te opresti in fata ei, ii lasi frumusetea sa te mangaie si sa te surprinda, si in sufletul tau spui „oaaaaaaaaaaau!”, atunci iesi din sistemele mintii si activezi vocea sufletului. Mintea intotdeauna va spune „stiu” sau „nu stiu”. In schimb, mirarea vine din suflet si activand curiozitatea pura, aceasta cizeleaza mintea, o face sa caute, sa intre in profunzimea momentului, o rafineaza. E simplu. Atunci cand inveti ceva si spui „stiu”, inchizi cartea, pentru ca ai terminat de invatat si treci mai departe, la alt subiect. Dar daca subiectul te fascineaza, continui investigatiile, sapaturile, recitesti anumite pasaje pentru a le intelege mai bine. Si daca aprofundarea la nivelul mintii ne imbogateste, inchipuie-ti ce se intampla cand activam fascinatia la nivel de suflet si acesta isi incepe cautarea, trairea, Calatoria pentru a intra si mai profund in Darul unei clipe.
Daca am cunoaste deja starea adevarata de Iubire, atunci doar am FI. Probabil ca mirarea, fascinatia, nu si-ar mai avea locul. Insa, inca suntem doar pe Calea spre Iubire, inca o re-descoperim, inca suntem in proces de re-amintire. In acest caz, mirarea in fata frumosului ne face sa intram in profunzimile acelui miracol marunt si sa il traim cat mai plenar, facand inca un pas in reamintirea Iubirii catre care tindem. Mirarea este in primul rand un prim semn ca am recunoscut frumosul, ca l-am zarit. Cand iti place cu adevarat ceva, ai tendinta sa te apropii de acel ceva, sa il iei in palma, sa il atingi, sa il explorezi si te bucuri de fiecare atingere, zambetul ti se asterne pe chip si cu acel zambet incepi sa mangai ceva-ul care devine centrul atentiei tale. In acest fel il sarbatoresti, ii sarbatoresti unicitatea si astfel pentru tine, acea clipa devine o sarbatoare, pentru ca iei parte la ea. La fel este si cu mirarea, numai ca in cazul acesta, mirarea inocenta de copil in fata momentelor vietii de care ne lasam surprinsi, implica nu numai corpul si mintea noastra ci si sufletul. In loc sa luam un obiect frumos in palmele noastre pentru a il „sarbatori”, luam clipa in palmele sufletului. O atingem cu privirea, cu palmele dar si cu sufletul. Sufletul nostru spune „oaaaaaaaau” si mangaie petalele acelei flori sau ramurile copacilor, sau zambetul vecinului care ne-a surprins si in fata caruia am activat mirarea pura de copil. Si acel moment devine maret, o sarbatoare la care participi cu toata fiinta ta. Nu te opresti la suprafata clipei ci patrunzi in ea tot mai adanc, impins de fascinatie si scaldandu-te in nuantele sale, tu mai descoperi, la fel de plenar, un fragment de Iubire.
Nu trece indiferent pe langa viata, nu lasa frumosul sa fie lipsit de mirarea copilului din tine, nu pentru ca frumosul nu ar fi normal si pentru ca prezenta in viata ta ar trebui sa te mire. Nu. Ci pentru ca el ni se releva in fiecare clipa de o maniera atat de unica incat fiecare clipa de frumos, in unicitatea sa, este o sarbatoare a sufletului si este bine sa o recunosti si sa inveti sa te scalzi in aceasta sarbatoare.
Priveste cerul cu ochi de copil, lasa sufletul tau sa spuna „oaaaaau” si el va continua sa iti dezvaluie Iubirea. Priveste orice element de frumos care iti apare in cale si lasa sufletul tau sa se mire, lasa-l sa fie cuprins de fascinatia pentru acea clipa si vei incepe sa gusti din seva Infinitului.
Sursa-harmonygroup.ro